Limbajul e definit ca „procesul de comunicare între oameni prin mijloacele limbii”. Până la intrarea în şcoală, atât în grădiniţă, cât şi în familie, precum şi în activităţile libere de joc, împrejurările în care copiii exersează verbalizarea în mod liber sunt frecvente. Copilul foloseşte vorbirea în fiecare zi, în fiecare clipă a vieţii sale pentru elaborarea şi comunicarea propriilor gânduri, pentru formularea cerinţelor, trebuinţelor, a bucuriilor şi necazurilor, în organizarea vieţii şi activităţii lui. Însuşindu-şi limba, copilul dobândeşte mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu cei din jur în forme superioare.
Până la vârsta de 6 ani, copilul se găseşte în relaţii apropiate cu părinţii şi cu ceilalţi membri ai familiei. Odată intrat în şcoală aceste relaţii se lărgesc şi se complică. El posedă însă un limbaj mult mai sărac, de aceea nici reflectarea senzorială nu poate atinge un nivel egal cu cel al adultului. Percepţia, reprezentarea, memoria, gândirea au un caracter situativ, deoarece ele nu s-au desprins de acţiunea cu obiectele. La 7 ani vocabularul copiilor este încă tributar acţiunilor; ei sunt în faza de conştientizare a limbajului, de înţelegere a semnificaţiei cuvintelor, vorbirea nu exprimă în acest stadiu cunoştinţe propriu-zise, nu realizează structuri logice, coerente. Caracterul sincretic al gândirii se răsfrânge şi asupra limbajului. La intrarea în clasa I, vocabularul copilului conţine circa 3500 de cuvinte, în condiţiile în care există preocupare din partea adulţilor. După datele unor cercetări psihologice, la 8 ani, copilul posedă un vocabular de circa 3600 de cuvinte, la 14 ani circa 9000 de cuvinte, iar un adult cu o cultură mijlocie circa 117000 de cuvinte.
La vârsta preșcolară, se înregistrează o dezvoltare intensă a limbajului sub toate aspectele sale: fonetic, lexical, semantic, gramatical. Copiii îşi însuşesc progresiv limba şi tehnica vorbirii pe baza imitării modelelor. Imitarea nu este şi nici nu poate fi perfectă la această vârstă. Având capacitatea articulatorie restrânsă (aparatul verbo-motor fiind în plină formare), posibilităţile incipiente analitico-sintetice, de comparare, generalizare, abstractizare şi, în general, atenţie, memorie, voinţă în curs de dezvoltare, copiii nu-şi pot însuşi dintr-o dată forme corecte de vorbire, folosindu-le ca atare. Aşa se explică, în bună măsură, greşelile în pronunţarea unor sunete ale limbii; la fel se explică şi dificultăţile fonematice, greşelile gramaticale şi e de ordin semantic.
Ştim din experienţă că oricine vorbeşte greoi, confuz ori prezintă defecte de vorbire evită cu timpul comunicarea cu ceilalţi, devenind suprasensibil, timid, retras. Defectele de vorbire nu se răsfrâng aşadar numai pe planul gândirii, ci se resimt în întreaga personalitate.
Cel mai prielnic cadru în care elevii pot exersa actul vorbirii, în vederea cultivării capacităţilor lor de exprimare, îl constituie lecţiile de comunicare, unde se exersează mult actul vorbirii. În clasa I, unde elevii nu şi-au însuşit încă „o tehnică” a exprimării scrise, se recurge cu precădere la o exprimare orală. Fiind vorba de folosirea exprimării orale şi nefiind îngrădiţi de rigorile exprimării scrise, elevii pot fi îndrumaţi să vorbească liber. Folosirea corectă a vocabularului de către elevi depinde în mare măsură de nivelul exprimării învăţătorului. De aceea, învăţătorul trebuie să se ferească să adopte exprimarea neîngrijită a unor copii, sau influenţele lingvistice regionale din zona în care trăieşte.
La intrarea în şcoală, copiii se diferenţiază prin particularităţile de vorbire, uneori evidente, ceea ce impune un mod de lucru de asemenea diferenţiat. Particularităţile pot fi grupate din punct de vedere fonetic, lexical sau gramatical. Cele mai însemnate la această vârstă sunt cele fonetice datorită unor cauze diverse, patologice sau pedagogice. Acţiunea trebuie să înceapă prin depistarea cauzelor respective prin intermediul unor probe specifice, prin observarea zilnică foarte atentă. Cea mai frecventă tulburare de limbaj este dislalia. Această formă se manifestă prin pronunţarea alterată a sunetelor consoane, în special omiterea, inversarea sau deformarea acestora. Corectarea acestor defecte se realizează prin exerciţii progresive de stimulare a musculaturii fonatorii, a limbii, a buzelor, a maxilarelor.
Alte particularităţi care semnalează tulburări ale vorbirii se referă la ritm: bâlbâiala. Pentru corectarea acestor deficienţe, sunt necesare o serie de exerciţii de gimnastică ale aparatului verbo-motor. Cântecele constituie un important mijloc de corectare a deficienţelor de vorbire deoarece, cântând, sunetele se pronunţă mai rar, elevii nu-şi fac probleme asupra corectitudinii pronunţiei se reglează respiraţia şi debitul de aer. Intrând în şcoală, deficienţele se asociază cu disgrafii şi dislexii (deficienţe ale citit-scrisului) determinând oboseala mai rapidă a elevilor în cauză, de unde şi rezultatele mai slabe ale acestora la învăţătură. Cu trecerea anilor, defectele de vorbire necorectate la timp, influenţează negativ asupra personalităţii, ducând la instalarea unor adevărate complexe de inferioritate, se creează dificultăţi de integrare în mediul socio-profesional. Defectele ce-i caracterizează pe copii la vârsta şcolarizării, în vorbirea lor sunt:
- omiterea unor sunete (h) aină; mâ(i)ne;
- inversarea unor sunete sau chiar silabe: „catredă” în loc de „catedră”;
- substituirea sau modificarea unor sunete: „mânâncă”în loc de „mănâncă”, „tranversez” în loc de „traversez”;
- în vorbirea lor sunt prezente sunetele „î”, „ă” la începutul sau sfârşitul propoziţiei;
- exprimarea lor abundă în dezacorduri între subiect şi predicat: „Elevii spune lecţia”. „Copiii este…”.
Deficienţele de povestire se datorează fie neputinţei de a reconstitui ordonat acţiunea sau planul povestirii, fie că apar greutăţi în redarea diverselor amănunte, incoerenţă în exprimare. Uneori, copiii au formulări neclare, greoaie, toate acestea demonstrând persistenţa limbajului situativ. Aceste greşeli se înlătură prin muncă educativă plină de răbdare şi perseverenţă. Cunoscând dificultăţile pe care le întâmpină, cauzele care le determină, s-au impus mijloace optime pentru înlăturarea lor.
Învăţătorul va oferi elevilor săi în adresarea către aceştia, în dialogul şi discuţiile, în conversaţiile cu ei, în activităţile extraşcolare, pretutindeni şi în orice împrejurare un model de exprimare. Alexandru Vlahuţă, în articolul „Limba română în şcoalele noastre”, referindu-se la acest aspect scria: „Depinde mai întâi de şcolar să-şi dea seama de fiecare vorbă, să le cunoască perfect cuprinsul şi să le întrebuinţeze mai ales cu măsură şi chibzuială: învaţă-l să construiască frumos şi solid… împătimeşte-l pentru stilul aşezat, bine legat, limpede, curgător şi fără pretenţii.”
Fără îndoială, literatura constituie unul dintre mijloacele cele mai fecunde pentru cultivarea limbii. Selectarea textelor cele mai relevante din operele scriitorilor noştri reprezentativi, comentarea limbii în care sunt scrise acestea, relevarea valorilor stilistice, lexicale, constituie un auxiliar care, valorificat judicios, contribuie la însuşirea unui vocabular, a unui fond lexical bogat, divers şi nuanţat, a unei gândiri pe măsura exprimării. Elevilor trebuie să li se creeze convingeri şi apoi deprinderi pe această linie, determinându-i să înţeleagă că prin aceasta sunt implicit mai bogaţi sufleteşte şi spiritual. Spunem că fiecare elev constituie o individualitate, o „notă” distinctă în „orchestra” clasei, are o structură perceptivă şi afectivă proprie. Trebuie pornit, deci, de la aceste particularităţi în procesul însuşirii limbii şi al tehnicii vorbirii.
Bibliografie
Ilie, S. G. (2017). Cultivarea limbii române în învățământul primar. În: Caleidoscop didactic teleormănean 1/ ianuarie 2017, p.14. https://ccd.isjtr.ro/wp-content/uploads/2017/02/Caleidoscop-didactic.pdf