Jurnal de proiect european Erasmus+

Acesta este un fragment de jurnal din călătoria realizată în Franța în cadrul proiectului european Erasmus+ „Neuroștiințele în serviciul învățării și al prevenirii abandonului școlar”, fragment care surprinde starea de spirit, activitățile și transformarea mentală a participanților, în urma schimbului de bune practici cu partenerii profesori și elevi din celelalte țări.

Avion Budapesta-Nantes

Înțepenit în scaunul avionului dinspre Budapesta spre Munchen-Nantes, mintea începe să curgă, la fel ca peisajele sprintene de sub burta gonflată a boeingului. Te gândești, cu groază, la săptămâna care vine, plecată în lumea largă cu o mână de adolescenți de la un capăt de provincie românească. ”Doamna, ni-i așa groază de corespondenții ăia francezi!”, ”Doamna, da ce înghesuiți stăm aici?”, ”Doamna, da dacă nu ne place, putem veni înapoi?”, Doamna, da ce negru-i negru ăla!” etc., etc. Forțele G de la decolare sunt o nimica toată față de rafalele plângăcioase ale copiilor nemulțumiți continuu de ce este și de ce stă să vină. Probabil că, psihologic, pedagogic, metodic, ar fi bine să stai la ascultat, dar acum, totuși, nu. Îți pui căștile pe urechi și lași să curgă toate, pe lângă tine, la fel ca aerul dens de pe silueta hubloului. Uneori, e bine să nu asculți, să nu reacționezi, că apele se vor liniști de la sine, dacă sunt tulburate aiurea, eronat și în plus.

Proiectele europene Erasmus+  nu sunt neapărat pe lista de priorități ale sistemului de învățământ românesc. Greu de conceput și de menținut, ele sunt dificil de digerat. E o ecuație cu prea multe necunoscute pentru școlile noastre încărcate de lipsuri, supraaglomerate de elevi și copleșite de programe stufoase, în mare parte, inutile. Ca să obții un proiect, trebuie să-l pui la cale. Ca să-l pui la cale, trebuie să-ți faci timp să găsești un subiect valabil, în concordanță cu nevoile școlii tale și cu cele ale Uniunii Europene, nevoi care, uneori, nu pușcă deloc.

Apoi urmează o altă întreagă tevatură: căutatul de parteneri străini, redactarea a zeci de pagini de texte, completat de formulare și responsabilitatea implementării proiectului, a diseminării lui, asta dacă te numeri printre fericiții câștigători ai concursului de dosare, minuțios puricate de mai-marii capitalei țării coordonatoare. Ca român, pornești mereu cu frica aceea subonștientă a respingerii. Că nu tu vei fi răsfățatul alegerii, ca partener al celorlalte țări, dacă la coadă te nimerești cu un occidental, asta-i clar. E trist și descurajant să porți mereu în cârcă vina țării sărace, vina de a fi urmașul unui trecut rușinos și dezumaniza(n)t. Așa că, dacă reușești să obții votul pozitiv al comisiei de proiecte europene, ai responsabilitatea să fii mai mult decât ești considerat apriori. Să speli memoria colectivă în care te proiectezi ca un loser prin definiție sau ca un amărât de profesoraș dintr-o Europă marginalizată și retardată.

Nantes, sediul partenerului coordonator al proiectului

Amabilitatea șarmantă, uneori condescendentă, franțuzească, te ia pe sus, cu grație, în mașina dureros de scumpă și hibridă a colegului de științe. De la aeroport până-n centru e ceva binișor de mers, așa că îți lipești grațios și franțuzește, nasul de geam, și te lași în voia cochetăriei. La ea acasă, te alintă duios, iar gândurile negre ale celor două mii de kilometri tulburați de griji și goluri de aer se șterg finuț și discret. Ești aici și acum, hotărât că nicio madlenă proustiană nu-ți va deranja memoria involuntară ori voluntară și că, dacă ai intrat în jocul acesta de copii mari, atunci o s-o faci cu demnitate. În goana mașinii, priveliștea difuză a Loarei care se prelinge grațios, pictată, pe margini, de oameni cu umbrele vesel colorate.

Dar mâine e o altă zi, iar lumina vie a concretului șterge imaginea anterioară de tablou pur impresionist. Școala-gazdă e uriașă și dotată. O poate înghiți cu ușurință pe a ta, din România, la toate capitolele. Copiii români ”abandonați” la familiile franceze își reiau lamentările ca niște plăci stricate. Reintri în pielea de profesor atent și grijuliu și reîncerci să le explici că unul dintre scopurile acestui proiect e și schimbul intercultural cu tot ce presupune el și că viețuirea în sânul unei familii franțuzești e o provocare demnă de trăit. Dar degeaba. Ca toți copiii din marginile de provincii, crescuți în puful ignoranței și al ruperii de univers, ai mei se lasă greu convinși.  În primele seri, nemulțumirile și mesajele mesajele reîncep să curgă gârlă, într-o limbă românească pur ardeleană, uimitor de corectă ortografic: ”De ce-s, doamna, așa multe de făcut, doamna, că n-am venit aici să ne stresăm ca acasă!”, ”Da, doamna, corespondentu meu are găină-n casă, na, vă dați seama?!”, ”Da, doamna, așa m-o enervat că m-o culcat prea repede, după ce mi-o dat brânză de-aia puturoasă de gustat!”, ”Da, doamna, ăștia de-o juma de oră numa mânâncă. Și încă nu-s gata. Mă plictisesc de numa, doamna!!!”, Doamna, ăștia nu au WC!” Te scot din sărite la maxim, dar  te străduiești să-i lămurești, cu multă răbdare și bunăvoință, că toată povestea e o aventură care întărește, că sunt deștepți și faini, că pot învăța multe, deci, bibicule, nu te mai plânge, fii bărbată! Zoe!

Între timp, încep cursurile și activitățile. Cu mutre, cu plângeri lungi cât o zi de post, împinși din spate, mai abitir ca niște animăluțe duse la înjunghiat, adolescenții intră încet, încet în atmosfera de muncă ”europeană”. Fac față, ba mai mult, ies în evidență, pentru că se descurcă (în buna fire românească și nu numai) și le place s-o facă. Nu sunt mai prejos decât ceilalți din alte țări, deși modul de organizare și de predare occidental diferă, uneori, drastic de cel românesc. Francezii au personal pentru tot ce mișcă: separat de profesorul diriginte, care gestionează doar relația elev-părinte și câteva probleme de ordin general ale clasei, au om pentru gestionarea și supravegherea absențelor, om pentru supravegherea comportamentului, psiholog, profesor-documentarist etc. Dar, în buna lor tradiție, sunt nemulțumiți de tot, fac greve și se pricep la asta, obțin, în mare, ce doresc, au salarii mult mai mari decât noi, desigur mici, din punctul lor de vedere, și se mândresc, din cale afară, de cultura și spațiul în care trăiesc.

Dacă e să le cauți, colegilor europeni, nod în papură, le găsești, bineînțeles, dar ce sens are? Gândești pozitiv și lucrezi cot la cot cu ei, pentru că vrei să faci ceva, să ștergi concepții și preconcepții, să mergi înainte, să rodești talanții pe care i-ai primit ca individ și ca nație. E cazul să se renunțe la patriotismele bombastice, admirabile forme fără fond, la serbări guralive despre cum să-i dăm, mai eficient,  în cap celuilalt, pentru o mână de pământ, sau la discursuri retrograde, în ședințe interminabile, despre învățământul românesc la kilogram. E ca și cum ai înota într-un bazin în care apa s-a evaporat de mult. Dar tu te încăpățânezi prostește să dai din mâini, în mocirla de pe fund și, mai jalnic, să crezi în ceea ce faci. Așadar, e mai înțelept să fii om, cu tot ce presupune ideea (înțelegere, respect, bună-cuviință, credință, deschidere, dorința de autodepășire, caracter, libertatea de a alege etc.), apoi restul vine de la sine. Proiectele europene sau de alt gen? Nu, nu sunt doar plimbări și mese pe la restaurante. Presupun efort, multă organizare, mulți nervi și, firește, curajul de a evolua. Ai fost întrebat, acasă: de s-o faci? Care-i gheșeftu? Ce-mi iese?  Nu mai bine te conservi, în cel mai afumat stil posibil, și supraviețuiești, așa profesionist, cum au făcut-o atâtea generații de profesori, înaintea ta? La enunțul ăsta, nu există decât o variantă de răspuns, din punctul meu de vedere. Iar aceasta este:

Nu, nu te lamenta, fii puternic, încearcă, mută munți, ai curaj, schimbă. Mentalități, oameni, sisteme greșite. Învață să înveți și să-i înveți pe alții. Sună, probabil, desuet, a limbaj de lemn, a om tocmai picat din lună sau din avionul Nantes-Budapesta. Cuvinte mari. Dar de ce nu?! Vorba lui Nicolae Steinhardt: e bine să nu fii unul dintre acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieții și să înțelegi că mai fericit este a da, decât a lua.

Avion Nantes-Budapesta

Mintea începe să-ți curgă la săptămâna proaspăt încheiată. Cu ultimele puteri, îți amintești, faci bilanțul, tragi concluzii. Mesajele elevilor, din ultima seară, și-au schimbat, clar, coloratura: ”Așa bine mă înțeleg cu familia asta. Am mâncat clătite umplute cu ou și cașcaval. Și tarte Tatin. Și multă brânză!!!”, ”Tare faină îi corespondenta mea. Au baie separt de WC. Deci au WC!”, ”Cine merge să-mi ia niște macarons?”, Doamna, nu vrem acasă!!!!”, ”hmm, doamna, dar știți c-am învățat câte ceva, chestia aia cu gestionarea emoțiilor, faină.” ”Doamna, vă mulțumim că ne-ați implicat în proiect, doamna!” ”Ce păcat că profii noștri nu ne predau așa…  ” Tot înțepenită în scaunul de avion, la întoarcere, uiți de căști, întrucât e tăcere. Apele s-au liniștit. De la sine sau din cauza oboselii, ori datorită faptului că toți suntem puțin alții. Deocamdată, încă, nițel, doar  la stil și la modul de a vedea lucrurile, în general. Mâine, poate mai mult. E un început, pentru 17 ani. Așa cât un miligram de boabă, dar îndeajuns s-o luăm de la un alt capăt. Acum sau la un moment dat.

 

prof. Dana Pop

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/dana.pop1

Articole asemănătoare