Jocul didactic matematic

De la manifestarea liberă-spontană, copilul trece la grădiniţă, unde desfăşoară jocuri şi activităţi conduse. Trecând la şcoală, natura activităţii se schimbă: i se  cer simţ de răspundere, atenţie, efort fizic, intelectual, trebuie să desfăşoare o formă de muncă propriu-zisă, învăţarea sistematică. De aceea este important ca în şcoală să predomine educaţia funcţională, cu metode active, dar să ţină seama de patru puncte de vedere: însemnătatea copilăriei, structura gândirii, legile dezvoltării şi mecanismul vieţii şcolare infantile.

Metodele pedagogice se inspiră din joc, mai ales în educarea şcolarilor mici unde interesele superioare şi îndepărtate sunt încă inoperante prin ele însele, de aceea trebuie să le înlocuim cu interese imediate şi concrete, iar jocurile sunt indicate în acest sens.

Pornind de la idea că efectele instructive şi formativ-educative sunt în legătură direct proporţională cu gradul de angajare şi participare a elevilor la sarcinile de învăţare, este evidentă actuala tendinţă de aplicare cu prioritate a unor metode activ-participative în întreaga activitate şcolară. Din cadrul acestor metode s-a demonstrat că o valoare aparte o are jocul, în special jocul didactic.

Nu demult, jocul didactic era considerat o activitate care intră în contradicţie cu activitatea şcolară. Însă, în ultimii ani, tot mai mulţi învăţători au recurs cu încredere la folosirea jocului didactic.
Studiul jocului apare mai revelator dacă se observă variaţiile jocului de la o vârstă la alta.

Primele jocuri, jocurile sugarului, sunt jocuri funcţionale, sunt gesturi spontane pe care copilul le repetă. Jocurile cu regulă apar odată cu primele imitaţii sub formă latentă şi inferioară, în cursul celui de-al doilea an al vieţii copilului, dar in prim plan rămân tot jocurile fără reguli.

Apar mai târziu jocurile hedonistice, în care copilul caută să-şi procure o plăcere, de exemplu provocând un zgomot sau obţinând o senzaţie tactilă. Intervin jocurile cu noul, din care decurg jocurile de explorare şi de mânuire.

Deci punctul de pornire a jocului, forma sa primitivă, singura prezentă la nivel senziomotor, dar care se păstrează în formele imediat superioare, este jocul exerciţiu.

În consecinţă, la originea sa senzoriomotorie, jocul nu este decât o asimilare a realului la eu, în sensul biologic al asimilării funcţionale, care explică de ce jocurile exerciţiu dezvoltă efectiv organe şi conduite şi în sensul psihologic al unei încorporări a lucrurilor în activitatea proprie.

Până la apariţia jocurilor cu regulă sunt jocurile de distrugere, de dezordine  şi jocurile de dezlănţuire care apar dintr-o dorinţă de afirmare, dar fac apel la mijloace inferioare de afirmare. Ele reprezintă uneori un procedeu de a intra în contact cu alţii, de a-i domina sau de a recâştiga un avantaj pierdut.

Odată cu apariţia regulii jocului, afirmarea eului are un alt caracter. Jocul cu reguli apare în cadrul gândirii preoperatorii a copilului (2-7 ani) dar nu mai înainte de etapa constituirii unor scheme acţionale, care au devenit destul de suple pentru a permite anticiparea şi constituirea unei configuraţii exacte de corespondenţe. Pentru a înţelege jocul cu reguli, copilul are nevoie să înţeleagă acţiunea ca atare, ceea ce Jean Piaget a denumit “intenţie articulată”.

O trăsătură distinctivă a jocului cu reguli este aceea că întotdeauna este inclusă o sarcină. Conştientizarea sarcinii face ca jocul să urmărească un rezultat, fără ca motivul acestuia să se schimbe.

Printre primele jocuri cu reguli sunt jocurile de imitaţie sau simbolice şi jocurile de construcţie. Imitaţiile apar între 2-4 ani, dar vor apărea şi mai târziu, între 6-8 ani, cu alt caracter şi vor prilejui organizarea unui grup în care fiecare are câte o funcţie de îndeplinit.

În concepţia lui J. Piaget, jocul simbolistic corespunde funcţiei esenţiale pe care jocul o îndeplineşte în viaţa copilului. Jocul simbolic- precizează Piaget- este cel ce reprezintă nu numai asimilarea realului la eu, ca jocul în general, ci asimilarea asigurată printr-un limbaj simbolic, construit de eu şi modificabil potrivit trebuinţelor sale. Pentru a explica jocul simbolic este necesar, spune Piaget, să facem apel la un pol de asimilare la eu distincte de polul acomodator al imitaţiei şi la echilibrul dintre aceşti poli. Acest echilibru se realizează prin conduita inteligentă adoptată de copil în timpul jocului.

Jocurile de construcţie sunt, la început, integrate în simbolism ludic, pentru ca mai târziu să constituie adevăratele adaptări sau rezolvări de probleme şi creaţii inteligente. Cam pe la vârsta de 7 ani apar jocurile cu caracter nou, jocurile sociale. Acestea sunt jocuri cu regulă arbitrară ce pot fi practicate de un grup. O dată cu a treia perioadă a copilăriei, cele mai agreate jocuri sunt cele de performanţă, care atunci când ajung la nivelul organizării rudimentare devin jocuri de competiţie. Începând cu vârsta de 10 ani se dezvoltă jocurile de grup organizate, generate din jocurile de performanţă, aşa numitele jocuri tradiţionale.

Jocul este un mijloc de educaţie indirect. Cu ajutorul lui copilul este influenţat prin intermediul structurii şi regulilor de joc. Jocul didactic este o activitate instructiv educativă, plăcută şi atractivă pentru şcolarii mici. El contribuie în mare măsură la precizarea, însuşirea, sistematizarea şi consolidarea cunoştinţelor, la educarea gândirii şi a memoriei, la dezvoltarea spiritului creator al elevilor, la educarea sentimentelor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter. Jocul didactic este o metodă cu multiple resurse educaţionale. Prin joc se îmbină distracţia, surpriza, buna dispoziţie cu sarcina didactică apelând potenţialul educativ, intelectual, moral şi fizic al elevilor. În şcoală motivaţia intrinsecă nu apare la comandă.  Învăţarea prin constrângere poate avea efecte secundare îngrijorătoare, dar îmbinând-o cu jocul didactic, vom crea o nouă formă de interes, de participare mult superioară învăţării prin constrângere, datorită faptului că elevul va avea o comportare activă.

Învăţarea prin efort personal şi în grup, prin manifestarea independenţei în acţiune, gândire şi exprimare, însoţită de bucurie şi satisfacţie, ceea ce caracterizează jocul didactic, va fi temeinică şi va genera noi interese de cunoaştere şi va stimula dorinţa copiilor de a-şi aduce contribuţia proprie.

Datorită conţinutului şi modului de desfăşurare, jocurile didactice sunt mijloace eficiente de activizare a întregului colectiv de elevi, dezvoltă spiritul de echipă, de întrajutorare, formează şi dezvoltă unele deprinderi practice elementare de muncă organizată, în acelaşi timp educă iniţiativa în activitatea lor creatoare şi asigură treptat trecerea de la concret la abstract.

Jocul didactic are o structură specifică, deosebită de restul activităţilor practice în şcoală.  El îmbină în mod organic jocul cu instruirea, îşi menţine esenţa de joc şi specificul de activitate didactică prin structura sa.

La şcolarul mic, este o metodă potrivită deoarece:

  • este axat pe activitatea copilului;
  • elevul este principalul subiect al actului de instruire şi educaţie;
  • tinde să deplaseze accentul pe învăţare;
  • acordă prioritate laturii formativ-educative şi dezvoltării capacităţilor şi aptitudinilor intelectuale, inovaţiei, creaţiei, formaţiei de ansamblu a personalităţii;
  • este subordonat principiului educaţiei permanente, urmărind însuşirea unor tehnici de muncă intelectuală, de autoinstruire continuă;
  • cunoştinţele sunt însuşite prin experimentare, acţiune şi efort proprii;
  • este o metodă euristică ce îndeamnă la reconstituirea şi redescoperirea adevărurilor ştiinţei;
    cultivă spiritul aplicativ practic;
  • îmbină învăţarea individualizată cu socializarea învăţării şi promovează spiritul de echipă;
  • dezvoltă o motivaţie interioară, ce izvorăşte din actul învăţării şi din succesele obţinute;
  • intensifică relaţiile învăţător-elev şi relaţiile interpersonale elevi-elevi (cooperare);
  • învăţătorul are rol de organizator al condiţiilor de învăţare, de îndrumător, animator, catalizând energiile elevilor.

Rolul principal al jocului didactic constă în prevenirea apariţiei monotoniei şi a plictiselii pe parcursul lecţiei. El constituie o admirabilă modalitate de a-i face pe elevi să participe activ la procesul de învăţare. Elevul se găseşte în joc în situaţii de protagonist, de actor, ceea ce corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginaţiei şi vieţii lui afective.

 

prof. Fănica Păduraru

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/fanica.paduraru

Articole asemănătoare