Educarea gândirii creatoare a elevilor este o preocupare generată nu de o modă didactică, ci de înseşi necesitățile timpului actual. Dinamica extraordinară în domeniul activității umane, cu dezvoltări ale ştiinței şi tehnicii, cu apariții de noi direcții ale cercetării, reclamă oameni creatori, rapid adaptabili unei societăți în continuu progres.
Creativitatea nu înseamnă numai capacitatea de a realiza produse originale, noi; în învățământ, nu se pune problema de a forma creatori de valori originale, cât e vorba de a forma şi cultiva trăsături care vor permite manifestări creatoare: inițiativă, perseverență în căutarea de soluții, curiozitate, originalitate în punctele de vedere afirmate etc.
O definiție largă a conceptului de creativitate vine din partea unui pedagog italian care subliniază faptul că e ,,creativă” o minte totdeauna în lucru, „totdeauna pornită să întrebe, să descopere probleme unde alții găsesc răspunsuri satisfăcătoare, nestingherită în situațiile fluide în care alții presimt numai pericole, capabilă de judecăți autonome şi independente, care respinge ceea ce este codificat, care manipulează din nou obiecte şi concepte fără să se lase inhibată de conformisme.”. Au fost identificate şase aptitudini în cadrul procesului creativ: fluiditatea (constă în aptitudinea de a reproduce, în condiții determinate, amintiri sub forma unor cuvinte, idei, asociații, propoziții), flexibilitatea (această aptitudine poate fi pusă în evidență printr-o probă, în cursul căreia, într-un interval determinat, trebuie să se indice cât mai multe posibilități de întrebuințare a unui obiect), originalitatea (caracterul original al unor răspunsuri se explica prin îndepartarea lor de cuvântul stimul), elaborarea (se prezintă elevilor o schiță, iar ei trebuie să dea detaliile necesare pentru realizarea planului respectiv; de exemplu, li se pot da câteva repere pentru o narațiune, iar ei să imagineze un text unitar), senzitivitatea față de probleme (indivizii creativi descoperă în ceea ce ne înconjoară aspecte neobişnuite sau nebănuite) şi redefinirea (prin această aptitudine se înțelege capacitatea de a te folosi într-un mod nou de un obiect sau de o parte a acestuia).
E. P. Torrance, pe baza analizei povestirilor fantastice elaborate de către copii, a formulat cinci premise ale învățării creative (apud Crăciun, 2007):
a) inițiativa proprie
Cadrul didactic le va da elevilor libertatea de a gândi independent, de a pune întrebări, de a găsi soluții.
b) învățarea independentă
Prin cercetări de durată s-a demonstrat că elevii care sunt stimulați să citească şi să scrie în afara programului şcolar, învață mai mult şi mai bine.
c) necesitatea revizuirii conceptului de maturitate în raport cu o activitate oarecare
Când profesorii limitează manifestarea curiozității şi a interesului de descoperire din partea elevilor prin observații ca „Despre aşa ceva veți învăța mai târziu!”, ei au în vedere că vârsta copiilor nu corespunde problemelor de care se arată interesați. Chiar în asemenea situații, trebuie să li se răspundă, să fie consiliați şi ajutați să afle ceea ce îi preocupă.
d) încrederea în sine
Cadrul didactic trebuie să ajute toți elevii să aibă încredere în capacitățile lor.
e) reacția mediului
Dacă reacția pozitivă a mediului în raport cu copiii cu înclinații creative lipseşte, se poate întâmpla ca ei să nu mai manifeste aceleaşi tendințe de creativitate, în sensul că nu mai sunt interesați de dezvoltarea şi afirmarea lor în această direcție.
„Învățarea interactiv-creativă este un proces evolutiv, care are la bază receptivitatea față de experiențele noi, căutate şi rezolvate prin explorare, deducție, analiză, sinteză, generalizare, abstractizare, concretizare, punând accentul pe realizarea conexiunilor între sensuri şi solicitând o profundă implicare intelectuală, psihomotorie, afectivă şi volițională.” (Oprea, 2006)
Multe studii demonstrează faptul că învățarea este mai eficientă atunci când elevii sunt implicați în acest proces. Strategiile de instruire care angajează elevii în procesul de învățare, stimulează gândirea critică, sporesc gradul de conştientizare şi de responsabilitate din partea acestora.
Interactivitatea are la bază relațiile reciproce şi se referă la procesul de învățare activă, în cadrul căreia, cel care învață acționează asupra informației pentru a o transforma într-una nouă, personală şi interiorizată.
Principiile care stau la baza construirii strategiilor didactice interactive sunt:
- elevii îşi construiesc propriile înțelesuri şi interpretări ale instruirii;
- scopurile instruirii sunt discutate, negociate, nu impuse;
- sunt promovate alternativele metodologice de predare-învățare-evaluare;
- sarcinile de învățare vor solicita informații transdisciplinare şi analize multidimensionale ale realității;
- evaluarea va fi mai puțin criterială şi mai mult reflexivă, integrând metode alternative de evaluare;
- sunt promovate învățarea prin descoperire şi rezolvarea de probleme;
Interactivitatea presupune interrelaționarea, directă sau mediată, cu ceilalți, cu profesorul şi colegii şi procese de acțiune transformativă asupra materialului de studiu. Creativitatea solicită procese de combinare, de conversie, de imaginare şi restructurare continuă a datelor, prin situarea celui care învață şi situații problematice care necesită rezolvare. Creativitatea este o calitate a gândirii, iar pentru realizarea acestui scop este necesară, aşa cum spune J. Dewey ,,o ameliorare durabilă a metodelor de instruire şi învățare prin concentrarea asupra condițiilor care cer, promovează şi pun la încercare gândirea.” 8 Avem învățare creativă atunci când elevul dobândeşte o experiență nouă prin propriile puteri, descoperind-o şi exersând-o în cadre problematice divergente.
Interactivitatea presupune creativitate, în timp ce creativitatea poate fi individuală sau de grup.
Invățarea interactiv-creativă este necesară pentru a crea omul creativ, un constructor de idei care nu rămâne suspendat în sistemul său ideativ, ci îl foloseşte pentu a elibera decizii şi a rezolva problemele vieții prin acțiune. Acest tip de învățare nu se opune învățării şcolare clasice, ci este o nouă calitate a acesteia prin obiectivele pe care le urmăreşte privind formarea personalității umane. Ea pune accentul pe învățarea prin cercetare-descoperire, pe învățarea prin efort propriu, independent sau dirijat; pune accent mai ales pe echipamentul intelectual operatoriu, pe gândire şi imaginație creatoare.
Învățarea prin descoperire asigură însuşirea activă şi trainică a cunoştințelor; procesele de asimilare şi înțelegere fiind mai atractive ea are o valoare formativă mai mare, favorizând dezvoltarea atitudinilor şi spiritul investigativ şi inventiv, flexibilitatea şi productivitatea gândirii, a curiozității organizate, a motivației complexe şi a creativității.
În viziunea autoarei Crenguța-Lăcrămioara Oprea, condițiile şi situațiile specifice care pot duce la dezvoltarea spiritului investigativ, a gândirii divergente, a atitudinii creative şi active în şcoală, pot fi considerate următoarele:
„a) Încurajarea elevilor să pună cât mai multe întrebări.
b) Limitarea constrângerilor şi a factorilor care produc frustrare.
c) Stimularea comunicării prin organizarea de discuții şi dezbateri între elevi, între profesori şi elevi.
d) Activizarea elevilor prin solicitarea lor de a opera cu idei, concepte, obiecte în vederea reconsiderării acestora şi a emiterii de noi variante.
e) Cultivarea independenței cognitive, a spontaneității şi a autonomiei de învățare.
f) Posibilitatea de a contesta „lămuritul” şi ,,nelamuritul” în lucruri şi în fapte.”
Profesorul este cel care trebuie să găsească cele mai eficiente modalități prin care să stimuleze potențialul creativ al fiecărui elev în parte. Activitățile propuse elevilor în scopul sporirii gradului de implicare activă şi creativă în şcoală, trebuie să asigure:stimularea gândirii productive, a gândirii critice, a gândirii divergente şi laterale.
Libertatea de exprimare a cunoştințelor, a gândurilor, a faptelor. În acest sens apar ca adecvate activitățile care cer spontaneitate şi contribuie la dezvoltarea independenței în gândire şi acțiune,utilizarea talentelor şi a capacităților specifice fiecărui individ în parte, incitarea interesului către nou, necunoscut şi oferirea satisfacției găsirii soluției după depunerea unui efort de căutare de către elev, exersarea capacităților de cercetare, de căutare de idei, de informații, de posibilități de transfer de sensuri, de criterii de clasificare, dezvoltarea capacității de organizare de materiale, de idei prin întocmirea de portofolii asupra activității proprii, de colecții de cuvinte, de obiecte, de contraste; organizarea de discuții pe anumite teme, inițierea de jocuri, de excursii.
Educarea capacității de a privi altfel lucrurile, de a-şi pune întrebări neobişnuite despre lucruri obişnuite este esențială.
Activizarea învățării nu este sinonimă cu supraaglomerarea elevului cu activități; ea trebuie înțeleasă mai mult ca o intensificare a muncii profesorului de a oferi elevilor oportunități de învățare, predarea fiind activitatea prin care cadrul didactic creează condiții favorabile apariției învățării la elevi. Pentru a stimula activismul şi creativitatea elevului, profesorul însuşi trebuie să fie un tip creativ şi activ, să manifeste un comportament şi o atitudine pozitivă în acest sens. Profesorul trebuie să poată stimula efortul personal al elevului, tendința acestuia de a aduce o contribuție proprie, de a fi original, inventiv, creativ. Misiunea cadrului didactic nu încetează odata cu terminarea lecției, ci se manifestă şi dincolo de cadrele acesteia. El trebuie să cunoască potențialul creativ al fiecărui elev şi modalitățile de stimulare, să sesizeze manifestările creative ale elevilor în afara orelor de clasă, în activitățile extraşcolare, să-l facă pe elev conştient de propriile capacități şi să le dezvolte capacitatea şi obişnuința evaluării.
Şcoala viitorului va fi cu siguranță o şcoala cibernetizată, un laborator „viu” al calculatoarelor, interdisciplinară, care îi va pregăti pe copii de timpuriu să devină rezolvatori de probleme, creatori de nou şi capabili să ia decizii optime în întâmpinarea situațiilor tot mai neobişnuite şi inedite ale vieții sociale actuale şi de perspectivă.
Bibliografie
Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii şi literaturii române în gimnaziu şi liceu, Editura Emia, Deva, 2007.
Crenguța-Lăcrămioara Oprea, Strategii didactice interactive, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006.
John Dewey, Democraţie şi educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.