Interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii disciplinare, prin găsirea unor teme comune pentru diferite obiecte de studiu. Se urmăreşte depăşirea barierelor, a limitelor stricte ale disciplinelor, se poate spune că se depăşesc graniţele dintre diferitele domenii, se fac conexiuni logice şi se aplică mai usor cunoştinţele teoretice. Realizând permanent interacţiuni între cunoştinţele dobândite la diverse discipline de studiu, se obţine o învăţare durabilă şi cu sens.
„Cel mai puternic argument pentru interdisciplinaritate este chiar faptul că viața nu este împărțită pe discipline.” – J. Moffett
Prin interdisciplinaritate se realizează acţiunea deschisă dintre competenţe sau conţinuturi interdependente din două sau mai multe discipline, ce implică interpenetrarea disciplinelor. La nivelul proiectării curriculare se trece la competenţe transversale sau competenţe cheie. Prin interdisciplinaritate se dezvoltă competenţe integrate/ transversale/ cheie/ cross-curriculare. La nivel interdisciplinar apar transferuri orizontale al cunoştinţelor dintr-o disciplină în alta la nivel metodologic şi conceptual.
Basarab Nicolescu vede interdisicplinaritatea ca fiind un transfer de metode de la o disciplină la alta, avand trei grade de transfer (1997):
- Integrarea aplicativă, ce duce la aplicații concrete.
- Integrarea epistemologică, prin asimilarea de metode generează rezolvarea propriilor metode.
- Integrarea hibridă, generatoare de noi discipline.
Interdisciplinaritatea implică stabilirea şi folosirea unor conexiuni între limbaje explicative sau operaţii, cu scopul diminuării diferenţelor care apar între disciplinele de invăţământ, clasice. Predarea şi învăţarea unei discipline au dezavantajul că folosesc perceperea secvenţială şi insulară a realităţii unice făcând-o artificială. Din acest motiv este necesară realizarea unor conexiuni, între anumite discipline şcolare pentru o percepere unitară şi coerentă a fenomenologiei existenţiale. Formarea viziunii interdisciplinare asupra lumii şi în acelaşi timp formarea elevilor pentru a fi apţi să realizeze abordări de acest fel, necesită apelul la modalităţi de lucru care prilejuiesc exersarea principalelor procese ale gândirii, fără de care nu este posibilă cunoaşterea multiplelor şi variatelor interdependenţe dintre fenomenele lumii reale. Activităţile interdisciplinare au pronunţate valenţe formative, concurând la promovarea unei noi calităţi a atitudinii faţă de muncă.
Un învăţământ interdisciplinar vizează să stabilească un curriculum integrat, adică oorganizare a acţiunii educative, în care elevul să efectueze activităţi care cer competenţe dobândite nu numai la o disciplină şcolară. Este necesară o integrare efectivă, participativă a învăţării, astfel încât să se poată transfera sistematic demersurile gândirii sau acţiunii într-un larg evantai de situaţii.
Activităţile cu caracter interdisciplinar au pronunţate valenţe formative favorizând cultivarea aptitudinilor creative. Profesorul (actorul), dând dovadă de măiestrie şi pricepere asigură integrarea la nivel interdisciplinar, prin găsirea conţinuturilor comune diferitelor obiecte de studiu, în vederea realizării obiectivelor învăţării.
Prin interdisciplinaritate, se creează:
- Acoperirea rupturilor dintre discipline. Autosuficienţa şi caracterul închis al disciplinelor au creat “pete albe” pe harta cunoaşterii, formate între discipline, ori au condus la izolarea şi la lipsa corelaţiilor între conţinuturile diverselor discipline (scop epistemologic şi pedagogic).
- Sinergia câmpurilor disciplinare, atât la nivelul cercetării ştiinţifice, cât şi la nivelul curricumului (scop praxiologic şi pedagogic).
- Construirea, prin educaţie, a unor structuri mentale dinamice, flexibile şi responsive, capabile să sprijine deciziile cele mai potrivite (scop psihopedagogic).
- Rezolvarea de probleme poate fi considerată cea mai importantă forţă motrice a integrării, datorită relevanţei sale practice. Problemele cu care ne confruntăm în viaţa profesională, socială sau personală impun judecăţi şi decizii care nu sunt, de regulă, limitate în jaloanele disciplinare. Aceste probleme au un caracter integrat, iar rezolvarea lor impune corelaţii rapide şi semnificative, sinergie şi acţiune contextualizată (scop social şi pedagogic).
Avantajele învăţării la nivel interdisciplinar:
- Încurajarea colaborării directe şi a schimbului între specialişti care provin din discipline diferite, contribuind la constituirea unui caracter deschis al cercetării, al practicilor sociale şi al curriculumului şcolar.
- Centrarea procesului de instruire pe învăţare, pe elev, dezvoltarea pedagogiilor active , participative de lucru la clasă, lucrul pe centre de interes, învăţarea tematică sau conceptuală, învăţarea pe bază de proiecte sau de probleme, învăţarea prin cooperare.
- Crearea unor structuri mentale şi acţional- comportamente flexibile şi integrate, cu potenţial de transfer şi adaptare.
- Învăţare durabilă şi cu sens, prin interacţiuni permanente între discipline, prin relevanta explicită a competenţelor formate în raport cu nevoile personale, sociale şi profesionale.
- Decentrarea teoriei şi practicii pedagogice de pe ideea de disciplină şi a decompartimentării achiziţiilor învăţării în favoarea interacţiunilor şi corelaţiilor.
Treptele integrării disciplinelor:
4. Transdisciplinaritatea
3. Interdisciplinaritatea
2. Multidisciplinaritatea
1. Disciplinaritatea
Prin concretizare la disciplina de studiu Educatie tehnologică și aplicații practice, interdisciplinaritatea vizează aplicarea cunoştinţelor de matematică, fizică, chimie, biologie, geografie, educaţie plastică şi muzicală prin noţiuni ca: reguli de calcul, regula proporţiilor, procente, formule de calcul matematic, simboluri chimice, proiecţii, note muzicale etc.
Bibliografie
1. Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritate – Manifest, Editura Polirom, Iași, 2008
2. Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica Modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004
3. Lucian Ciolan, Învățarea integrată, fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Editura Polirom, București, 2008