Integrarea elevilor cu CES

Orice susținător al ideii integrării copiilor cu CES în învățământul de masă-teoretician sau practicant în domeniul educaţiei atrage atenţia asupra nevoii dezvoltării unei culturi incluzive la nivelul școlii și al clasei. Din păcate, multe din practicile observate în cadrul studiilor demonstrează faptul că există situaţii în care putem vorbi despre o contra-cultura incluzivă. Astfel, doar o parte dintre școli sunt în prezent deschise în a școlariza copiii cu CES, principalele motive invocate fiind lipsa personalului calificat în comparaţie cu unitățile școlare speciale, lipsa de sprijin din parte părinților/ copiilor pentru acceptarea acestor copii, cât şi complexitatea/ gravitatea cazului.

În practica scolară se regăseşte o componentă esenţiala a personalizării învatării ,ce presupune utilizarea de strategii variate de predare si învatare,care valorizează la maxim potenţialul fiecarui copil. De asemenea ,strategiile cadrelor didactice care lucrează cu copii cu CES sunt insuficient adaptate diferitelor situaţii de invaţare, stilurile didactice observate avantajând de multe ori grupurile elevilor “buni”. Orientaţi exclusiv de imperativul „avem o pragramă de predat”, o parte din cadrele didactice nu ajung să analizeze în ce măsura obiectivele de învăţare pot fi atinse de toţi elevii clasei la care predau.

Din propria experienţă didactică, pot spune că pentru a spori şansa de reusită a copiilor cu CES,o primă soluţie o constituie diferenţierea sau individualizarea curriculară la clasă. În funcţie de dificultăţile pe care aceştia le au si de nivelul cunoştintelor şcolare vor fi adaptate: conţinuturile, procesele didactice, mediul de invăţare şi procesul de evaluare.

Pentru a sprijini învăţarea sau nevoile comportamentale, este necesară întocmirea instrumentelor de planificare. De asemenea, pot spune că un rol deosebit în asigurarea succesului şcolar al copiilor cu CES l-a avut atitudinea colegilor de clasă,al copiilor fără probleme care treptat au învăţat să accepte şi să-i ajute în procesul de învăţare fără a-i ridiculariza.

Aşadar, pornind de la premisa că diferenţele dintre oameni sunt normale şi ele trebuie acceptate, este de datoria noastră, a cadrelor didactice să creăm un cadru prielnic învăţării pentru toţi copiii şi să gasim soluţii pentru a asigura o educaţie incluzivă. Fiecare individ este purtătorul unor particularităţi caracteristice, răspunsuri personale la solicitarea mediului. Unicitatea vine din stilurile de învăţare, ritmurile învaţării, trasăturile personale, capacităţile, competenţele şi comportamentul fiecăruia.

Cadrele didactice se confruntă cu situaţii de copii cu probleme personale, existenţiale sau educaţionale. Prin natura profesiei, cadrul didactic trebuie să fie şi un atent consilier care se adresează acestor persoane pentru a le face să înţeleagă şi să-şi clarifice acele confuzii sau percepţii eronate asupra vieţii, să-i faca să-şi atinga propriile scopuri, să găsească soluţii la probleme şi să ia singuri decizii. Cadrul didactic interacţionează şi cu elevii cu cerinţe speciale cărora le oferă ajutor si suport fară a lua decizii în locul lor. În relaţia cu copiii cu cerinţe speciale, cadrul didactic trebuie să ofere sau să asigure o serie de condiții:

  • un proces didactic flexibil, astfel încât să permită fiecărui copil să avanseze în ritmul său şi să fie tratat în funcţie de capacitaţile sale de învaţare;
  • adaptarea şi integrarea copilului cu cerinţe speciale în experienţele de învăţare alături de copiii normali;
  • dezvoltarea capacitaţilor necesare pentru rezolvarea independentă în” limitele permise de gradul deficienţei”a problemelor de viaţă;
  • accesibilizarea conţinutului învatării la nivelul de întelegere a fiecărui elev, având disponibilitatea pentru desfăşurarea unor activităţi diferenţiate şi individualizate;
  • copiii cu CES au nevoie în anumite momente de un sprijin activ în învaţare, atât în timpul invaţării la clasă cât şi la cele din afara clasei, prin dezvoltarea unui parteneriat educaţional cu anumite categorii de specialişti cu famiile copiilor sau cu anumite instituţii din comunitate.

În relaţia pe care o are cu copiii dificili, cadrele didactice abordează strategii menite să rezolve problemele existente parcurgând anumite etape: identificarea copiilor ce întâmpină greutaţi, depistarea cauzelor acestora, proiectarea unui curriculum diferenţiat şi personalizat, a unui proces didactic activ, formativ, cu accent pe situaţiile motivaţionale şi pe evaluarea formativă, colaborarea cu specialişti din cadrul serviciilor de sprijin şi antrenarea familiei.

Scurta trecere în revistă a acestor provocări sublinează faptul că experienţa şcolarizării copiilor cu CES în învăţământul de masă, deşi se află pe un drum bun, mai are multe lucruri de realizat pentru a respecta principiile unei educaţii incluzive veritabile, înţeleasă ca „procesul permanent de îmbunătaţire a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor existente (a resurselor umane), pentru a susţine participarea la procesul de învăţare a tuturor persoanelor din cadrul unei comunităţi”. Din păcate, deşi unităţile şcolare se declară a fi pregătite pentru a asigura accesul la serviciul de educaţie pentru toţi membrii comunitaţii, indiferent de caracteristicile dezavantajele sau dificultăţile acestora, acest lucru nu înseamnă faptul că se asigură aceleaşi şanse educaţionale.

Bibliografie:
Psihologia elevului, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 2004.
Curs de formare E-mentor, Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2015.

Accesări: 55

Articole asemănătoare