Nu se poate vorbi de activizarea elevilor, fără a se avea în vedere individualizarea procesului de predare-învăţare şi evaluare. De fapt, este vorba de o activizare diferenţiată pe fondul unei individualizări corect practicate. Individualizarea şi tratarea diferenţiată a elevilor constituie două dintre strategiile principale de ameliorare a randamentului şcolar şi de înlăturare a insucceselor.
Individualizarea şi abordarea diferenţiată a procesului de instruire la matematică presupune, pe de o parte, după cum am menţionat în capitolele anterioare, cunoaşterea elevilor, investigarea lor permanentă şi urmărirea evoluţiei lor, pentru a le putea adresa în orice moment sarcini corespunzătoare nivelului lor real de dezvoltare. Pe de altă parte, individualizarea şi tratarea diferenţiată presupune o bună cunoaştere a conţinutului disciplinei ce se predă şi respectarea cerinţelor unitare pe care le exprimă programele şcolare.
Activităţile matematice, în concepţia individualizării învăţământului matematic, necesită o profundă şi competentă analiză a conţinutului noţional al matematicii, o raţionalizare şi o programare secvenţială a acestuia din care să rezulte solicitările pe care învăţătorul le adresează elevilor şi care trebuie gradate în raport cu capacităţile şi ritmurile fiecărui elev (Anexa 4), ale grupurilor şi ale clasei, ca unitate socială.
Natura, structura şi scopul modurilor de organizare a activităţilor diferenţiate cunosc traiecte variate după realităţile educaţionale cărora le sunt destinate.
Astfel putem identifica următoarele tipuri de acţiune: terapeutică, destinată elevilor aflaţi în limitele situaţiei normale, dar cu unele lacune în cunoaştere, datorate fie unor ritmuri mai lente, fie unor situaţii de adaptare mai greoaie la sarcinile didactice (specifice clasei I, dar şi celorlalte), precum şi datorită unor momente critice în dezvoltarea psihofizică (tulburări psihoafective, instrumentale, etc.); recuperatorie, destinată elevilor aflaţi în situaţii de uşor handicap (dizarmonii cognitive, tulburări de atenţie şi limbaj, de memorie, gândire sau noncognitive, cum ar fi cele de natură motivaţională, volitivă, relaţională, etc.); de suplimentare a programului de instruire, destinate elevilor care dispun de capacităţi şi abilităţi sau de structuri motivaţionale şi preferenţiale conturate şi orientate favorabil spre disciplina matematică; de orientare sau reorientare, verificare şi control, destinate celor care solicită sau li se impun asemenea programe.
Deosebit de necesară pentru promptitudinea şi eficienţa măsurilor ameliorative şi corective ce se introduc este ţinerea de către învăţător a evidenţei greşelilor, atât a celor esenţiale pentru fiecare elev, cât şi a celor tipice pentru întreaga clasă (Anexa 5). Numai unitatea abordării generale şi individuale în analiza cauzelor rămânerii în urmă la învăţătură poate duce la rezolvări eficiente, poate face practic posibilă perfecţionarea procesului instructiv-educativ.
Concomitent cu observarea manifestărilor în situaţii variate a diferitelor procese psihice este indicat să se administreze probe care pun în evidenţă dezvoltarea proceselor respective, în special a operaţiilor intelectuale care au un rol fundamental în învăţare.
Dacă învăţătorul urmăreşte să cunoască mai bine diferenţele între copii în cea ce priveşte dezvoltarea operaţiilor de gândire atunci va administra probe adecvate relevării unor asemenea aspecte pe baza cărora va adopta măsurile corespunzătoare fiecărei situaţii în parte.
Pentru a stabili nivelul de dezvoltare la copiii din clasa I a proceselor de analiză şi sinteză se pot administra probe esenţiale în însuşirea numărului, precum şi a celorlalte operaţii intelectuale.
Rămâne ca o sarcină permanentă a fiecărui învăţător să facă eforturi sistematice pe linia unei cunoaşteri atente a elevilor şi, pe această bază, să proiecteze şi să aplice creator, potrivit cu cel mai bun efect aşteptat, acele soluţii individualizatoare pentru asigurarea dezvoltării personalităţii integrale a elevilor din ciclul primar şi, mai departe din cel gimnazial şi liceal.
Cerinţele mereu crescânde ale societăţii contemporane au impus învăţământului de toate gradele sarcini importante în scopul înarmării tinerei generaţii cu cunoştinţele necesare dezvoltării ei multilaterale. Pentru aceasta, este necesar ca şcoala să utilizeze în dezvoltarea procesului de învăţare cele mai eficiente căi, cele mai variate metode şi mijloace, să asigure şi să stimuleze în acelaşi timp, creşterea randamentului de însuşire a cunoştinţelor.
Unul dintre aceste mijloace, pe care l-am folosit din ce în ce mai frecvent în cadrul procesului de instruire şi educare a elevilor şi care şi-a dovedit pe deplin eficienţa este tratarea diferenţiată şi individualizată a elevilor.
Folosirea învăţării individualizate, alături de activitatea frontală, oferă posibilitatea de a obţine rezultate bune în munca didactică: dezvoltarea capacităţilor de a aplica în practică cunoştinţele însuşite, dezvoltarea corespunzătoare a proceselor psihice.
Învăţarea individualizată duce la eliminarea unor lacune din cunoştinţele şi deprinderile elevilor mai puţin dotaţi, dar şi la îmbogăţirea şi aprofundarea cunoştinţelor acelor copii capabili de performanţe superioare. Ea reprezintă o condiţie a progresului şcolar, deoarece randamentul maxim poate fi atins de un elev doar în situaţia în care sarcinile primite spre rezolvare se află la limita superioară a capacităţilor sale de rezolvare
Diversitatea metodelor de tratare diferenţiată şi individualizată organizate şi desfăşurate cu copiii în cadrul orelor de matematică, au demonstrat că rolul tratării diferenţiate şi individualizate este de ridicare a calităţii întregului proces instructiv- educativ, urmărind pregătirea temeinică a tuturor copiilor, de educare a elevilor în spiritul respectului şi răspunderii faţă de muncă, al intensificării eforturilor proprii în direcţia lărgirii orizontului de cunoştinţe, dezvoltării priceperilor şi deprinderilor.
De asemenea, am constatat că la vârsta şcolarului mic atât în orele de matematică, cât şi în alte ore, modalităţile de tratare diferenţiată şi individualizată, constituie un mijloc eficient de combatere a rămânerii în urmă la învăţătură.
Am ajuns la concluzia că tratarea diferenţiată şi individualizată creează premise reale pentru dezvoltarea intelectuală a copilului, pentru activitatea independentă, fie în cadrul unui grup, fie individual, atribute atât de intens solicitate de şcolaritate. Tratarea diferenţiată şi individualizată a copiilor este una din căile menite să realizeze o tratare adecvată a copiilor, reprezintă una din căile de rezolvare a multor probleme complexe şi delicate din învăţământul primar. Tocmai de aceea am folosit tratarea diferenţiată şi individualizată în cadrul activităţii la clasă adaptând formele sale la scopuri educative precise.
Am plecat de la faptul că trebuie avută în vedere respectarea particularităţilor individuale solicitând toţi copiii, atât pe cei care întâmpină greutăţi în acumularea cunoştinţelor cât şi pe cei cu posibilităţi deosebite, asigurând în acest fel stimularea dezvoltării lor până la nivelul maxim al disponibilităţilor pe care le are fiecare copil ţinând seama şi de interesele şi aptitudinile fiecăruia în parte. Astfel, am dat posibilitatea copiilor de a acţiona conform nivelului de înţelegere şi ritmul de lucru în aşa fel încât toţi copiii să-şi însuşească conţinutul programei instructiv- educative, diferenţiat fiind doar stilul de lucru.
Prin observarea atentă a copiilor şi prin intensificarea intereselor şi potenţialului acestora, am ajutat copiii să-şi rezolve problemele prin metode care se potrivesc cu stilurile lor de învăţare. De aceea, pe cât posibil, conţinuturile şi strategia didactică au trebuit adaptate fiecărui elev în parte, iar nu elevii adaptaţi unor conţinuturi, metode şi mijloace fixe. Am folosit, astfel, atât în cadrul orelor de matematică, cât şi al celorlalte ore, cele trei modalităţi de realizare a activităţii de tratare diferenţiată şi individualizată: fişele de muncă independentă, jocul didactic matematic şi tema pentru acasă diferenţiată.
Utilizarea fişelor este un procedeu care permite fiecărui copil să execute o muncă personală, mai bine adaptată posibilităţilor sale intelectuale. Fişele pot fi aplicate cu condiţia să cuprindă sarcini care să nu depăşească nivelul de înţelegere al copiilor, particularităţile individuale şi cerinţele programei şcolare. Folosirea fişelor în tratarea diferenţiată a copiilor are eficienţă deosebită deoarece permite mobilitatea trecerii copiilor de la o grupă de nivel la alta, pe măsura însuşirii de cunoştinţe şi învăţării de a opera cu acestea.
Fişele matematice le-am folosit în etapa reactualizării cunoştinţelor însuşite anterior, în pregătirea copiilor pentru asimilarea cunoştinţelor noi, în fixarea şi evaluarea lor. În etapa comunicării şi asimilării de noi cunoştinţe, am folosit fişe matematice, care să faciliteze participarea copiilor la propria lor pregătire, folosind ca strategie didactică învăţarea prin descoperire.
În etapa reactualizării cunoştinţelor asimilate anterior am dat copiilor fişe cu sarcini pe două, trei grupe de nivel, conform particularităţilor psihofizice ale copiilor. În etapa fixării, a evaluării cunoştinţelor, am utilizat fişe care au constituit un control al nivelului la care se află copiii, după una sau mai multe activităţi. În conceperea acestor fişe, am fixat sarcini corespunzătoare obiectivelor propuse la activitatea respectivă sau cunoştinţe însuşite anterior. Fişele de muncă independentă astfel pregătite, concepute, aplicate şi urmărite în evoluţia elevului nu vor întârzia să-şi răsfrângă efectele într-o bună pregătire matematică a elevilor.
Am observat că jocurile didactice realizate prin muncă independentă permit formarea unei imagini clare asupra lacunelor elevilor s-au a progreselor înregistrate, ajutând astfel preîntâmpinarea rămânerii în urmă şi stimularea unor aptitudini. Prin intermediul jocurilor şi al exerciţiilor, pentru a evita trecerea în mod mecanic de la o activitate la alta am inclus în structura activităţilor matematice unele exerciţii cu caracter aplicativ pentru stimularea independenţei în gândirea şi acţiunea copilului, corelarea obiectivelor activităţii frontale cu obiectivele activităţilor cu grupuri mici de copii şi individuale.
Pornind de la premisa că fiecare dascăl trebuie să cunoască şi să trateze individual şi diferenţial elevii săi, am constatat că prin caracterul diferenţiat al temelor pentru acasă se asigură eficienţa acestora, valorificându-se potenţialul intelectual al tuturor elevilor.
Am făcut să crească interesul pentru matematică prin folosirea diverselor metode interactive de învăţare-predare-evaluare în desfăşurarea activităţilor, metode care mi-au arătat că:
- elevii se implică mai mult în învăţare decât în abordările frontale sau individuale prezentate mai sus;
- elevii odată implicaţi îşi manifestă dorinţa de a împărtăşi celorlalţi ceea ce experimentează, iar aceasta conduce la noi conexiuni în sprijinul înţelegerii;
- elevii acced la înţelegerea profundă atunci când au oportunităţi de a explica şi chiar preda celorlalţi colegi ceea ce au învăţat.
Avantajele abordării învăţării individualizate ar putea fi următoarele:
- impun utilizarea unui material didactic variat, elevii fiind familiarizaţi cu tehnici de muncă independentă (folosirea fişelor, dicţionarelor, schemelor grafice, tabelelor, etc.);
- stimulează originalitatea şi creativitatea elevilor;
- valorifică experienţa anterioară;
- sunt adaptate la stilurile proprii de învăţare;
- respectă ritmul individual al copilului;
- stimulează spiritul de echipă, cooperarea;
- asigură corelarea intereselor copiilor cu obiectivele curriculare;
- fiecărui copil i se asigură încredere în forţele proprii;
- învăţătorul permite copiilor să participe la evaluarea propriei lor munci;
- copilul este evaluat şi comparat cu el însuşi.
În privinţa dezavantajelor, putem aminti aspectul consumului (de energie, financiar, de timp etc.) în momentul proiectării/ aplicării acestei maniere de lucru. Pentru obţinerea unor reale rezultate în activitatea cu elevii, consider imperios necesar să se intervină cu modificări de tipul:
- scăderea numărului de elevi la clasă
- dotarea sălii de clasă cu un minimum de mijloace didactice (computer, copiator, imprimantă, scanner) adecvate unui proces modern de predare-învăţare, etc.
O ambianţă şcolară în care elevul se simte bine, un climat instituţional în care elevul este implicat în alegerea parcursului de formare, un mediu centrat pe învăţare care valorizează fiecare membru al comunităţii, un curriculum şcolar echilibrat şi aplicat consecvent pe termen lung, mai puţin aglomerat, în care se abordează şi se rezolvă mai puţine probleme, dar se aleg probleme semnificative şi acestea se aprofundează – toate acestea pun elevul în consens cu propriile sale aspiraţii, ducându-l spre realizare personală şi profesională. În acest fel, motivaţia pentru învăţare antrenează după sine o învăţare eficientă. Mai mult, într-un asemenea climat, învăţătorul şi elevul îşi asumă deopotrivă responsabilitatea asupra eşecului sau succesului, într-un parteneriat cu roluri diferite.
Observaţiile pe care le-am cules în cadrul comisiilor metodice ale învăţătorilor, cercurilor pedagogice şi activitatea mea la clasă îmi permit să afirm că fără o activitate diferenţiată şi individualizată nu vom putea reuşi ca toţi elevii să-şi însuşească toate noţiunile folositoare.
Noi, dascălii, suntem aceia care trebuie să perseverăm pentru cuprinderea şi menţinerea la ore a tuturor elevilor, să căutăm cu răbdare căile care să ducă spre minţile şi inimile lor, pentru a le îmbogăţi viaţa sufletească, a le cultiva interesul şi respectul pentru muncă.
Bibliografie
1. ROŞU MIHAIL, „Didactica matematicii în învăţământul primar”, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2006
2. „Recuperarea rămânerii în urmă la matematică”, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Unitatea de Management a Proiectului pentru Învăţământul Rural, Bucureşti, 2005;
3. „Recuperarea rămânerii în urmă la matematică”, Editura Educaţia 2000+, Bucureşti, 2000