Importanța stimulării senzoriale la copilul mic

De la naștere până la copilăria timpurie, copiii își folosesc simțurile pentru a explora și a încerca să înțeleagă lumea din jurul lor. Ei fac acest lucru prin atingere, degustare, miros, văz, mișcare și auz.
Articolul abordează problematica stimulării senzoriale prin patru aspecte teoretice și de natură practică: (1) Despre simțuri – considerente generale (2) Ce este stimularea senzorială? (3) Stimularea senzorială la copilul mic și (4) Exemple de activități pentru stimularea senzorială la copilul mic.

1. DESPRE SIMȚURI – CONSIDERENTE GENERALE

Sally Fitzgerald de la Goodstart Early Learning, fost terapeut ocupațional, spune că oferă oportunități copiilor să-și folosească în mod activ simțurile în timp ce își explorează lumea prin „jocul senzorial” care este esențial pentru dezvoltarea creierului, pentru că ajută la crearea conexiunilor nervoase în creier. Aceasta conduce la capacitatea unui copil de a-și îndeplini sarcinile de învățare mai complexe și sprijină creșterea cognitivă, dezvoltarea limbajului, abilitățile motorii, interacțiunea socială și abilitățile de rezolvare a problemelor.

Cele cinci simțuri „clasice” sunt azi obiectul unor studii aprofundate – beneficiind de tehnologii avansate de cercetare medicală – care au dezvăluit informaţii noi, descoperiri ce au contrazis teoriile larg acceptate în secolul al XX-lea. De pildă, studiile asupra simţului gustativ au adus adevărate revelaţii privind tipurile de gusturi pe care le putem percepe, relaţia subtilă şi încă misterioasă dintre ambient şi gustul unor alimente, dar şi altele. Studiul mirosului (simţul olfactiv) a furnizat, la rândul său, surprize: simţul olfactiv s-a dovedit a fi implicat într-un mod neaşteptat de intens în luarea unor decizii, aparent fără nicio legătură cu mirosurile. În ciuda faptului că omul nu se poate măsura în privinţa sensibilităţii olfactive cu mamifere precum felinele, câinii sau rozătoarele, acest simţ ancestral este atât de important pentru noi, încât adesea ne îndrumă viaţa, într-un mod de care nici măcar nu suntem conştienţi. Studiile asupra văzului sunt îndreptate mai ales spre identificarea unor căi de refacere a sensibilităţii vizuale, de redare a vederii celor nevăzători, după cum cercetările în domeniul auzului au dus la descoperirea unor căi noi de a reda persoanelor atinse de surditate sensibilitatea auditivă. Cât despre simţul tactil (sau mecanorecepţia), el ne însoţeşte atât de constant în viaţa noastră de zi cu zi, încât nici nu mai suntem conştienţi de el, şi totuşi el ne aduce permanent lumea sensibilă mai aproape de corp şi de suflet. Receptorii sensibilităţii tactile sunt răspândiţi în tot corpul şi ne conectează permanent cu ceea ce se află în jur, îndeajuns de aproape ca să ne poată atinge.

Așadar, despre cele cinci simțuri, se pot spune în rezumat următoarele:
1. Gustul – stimularea care vine când receptorii noștri de gust reacționează la substanțele chimice din gura noastră.
2. Simțul tactil (sau mecanorecepția) – stimularea provocată de receptorii din piele care reacționează la presiune, căldură / răceală sau vibrații.
3. Mirosul – stimularea receptorilor chimici în căile respiratorii superioare (nasul).
4. Văzul – stimularea receptorilor de lumină în ochii noștri, pe care creierul nostru îl interpretează apoi în imagini vizuale.
5. Auzul – recepția sunetului, prin intermediul mecanicii din urechea noastră interioară.

Cu toate acestea, mai există și alte simțuri, enumerate de cercetători în ultimii ani:

a. Conștientizarea corpului (cunoscută și ca propriocepție) – sensibilitatea proprioceptivă este cea care ne ajută să ne situăm în spaţiu, să ne simţim poziţia corpului, a fiecărui membru; datorită ei suntem în stare să ne mişcăm armonios, coordonat, în concordanţă cu scopul mişcării, o capacitate care apare de timpuriu şi se perfecționează pe măsură ce ne maturizăm.

b. Un simţ înrudit, dar tot de sine-stătător, este cel al echilibrului – sau echilibriocepţia. Echilibrul, și anume capacitatea de a ne menţine poziţia atunci când suprafaţa de sprijin este mică, aşa cum se întâmplă nu doar atunci când stăm într-un picior, ci şi atunci când păşim normal sau stăm în picioare, este rezultatul conlucrării mai multor sisteme şi simţuri: propriocepţia menționată anterior, simţul vizual (ceea ce explică de ce e mai greu să se păstreze echilibrul atunci când ochii sunt închişi) şi acest simţ specializat, echilibriocepţia. Pentru a păstra echilibrul corpului, creierul integrează semnale provenite de la aparatul vestibular situat în urechea internă (responsabil de echilbriocepţie), semnale de la analizatorul vizual şi semnale venite de la senzorii din muşchi şi articulaţii. Analizează concomitent toate aceste semnale (care vin cu miile în fiecare secundă) şi ajustează, practic în timp real, poziţia corpului. E un proces de care, de cele mai multe ori, nici nu ne dăm seama; devenim dureros conştienţi de complexitatea lui doar atunci când, în situaţii patologice, începem să avem dificultăţi în a ne păstra echilibrul în mers sau în poziţia stând.

c. Termocepţia sau simţul temperaturii, este legat de prezenţa, la nivelul pielii, a unor receptori specializaţi, termoreceptori, capabili să simtă temperatura mediului ambiant, a materiei cu care vine în atingere pielea, fie că e vorba despre aerul rece de afară, fie despre contactul cu un obiect fierbinte. Este evident cât de important este acest simţ pentru supravieţuire: ne fereşte de multe accidente grave care s-ar solda cu arsuri ce ne-ar pune viaţa în pericol, dar ne ajută şi în cele mai banale decizii ale vieţii de zi cu zi: de pildă, să ne îmbrăcăm în acord cu temperatura de afară, astfel încât să permitem mecanismelor fiziologice de termoreglare să opereze în limitele lor normale, pentru a ne menţine constantă temperatura corpului, ferindu-ne atât de supraîncălzire, cât şi de hipotermie, ambele periculoase pentru viaţă.

d. Sensibilitatea la durerea fizică, nocicepţia, oricât de puţin dezirabilă ar părea, este, în realitate, un mecanism esenţial de supravieţuire. Fără durerea care să ne anunţe că ni se întâmplă ceva rău, ne-am angaja în comportamente riscante care ne-ar duce rapid la deces. Există un mic număr de persoane care se nasc fără această sensibilitate fundamentală (afecţiunea poartă numele de analgezie congenitală), dar aceste persoane nu sunt de invidiat. Copiii afectaţi ajung adesea la spital cu fracturi osoase, infecţii care au trecut neobservate, leziuni ale ochilor sau ale organelor interne produse de traumatisme care nu le-au provocat nicio durere. Nefiind capabili să simtă durerea, aceşti copii nu prezintă răspunsurile comportamentale normale la simptomele dureroase, nu îi învaţă să se ferească de acţiuni care le-ar putea produce durere, iar ca rezultat, suferă adesea îmbolnăviri şi traumatisme grave. Interesant este că organismul uman are un mecanism propriu de combatere a durerii, într-o anumită măsură, prin producerea şi eliberarea în sânge a unor substanţe cu efect analgezic, numite endorfine. În actualul stadiu de dezvoltare tehnologică a societăţii umane, am ajuns, în ceea ce priveşte combaterea durerii, la un nivel foarte avansat: mecanismul natural poate fi ajutat prin administrarea de medicamente analgezice, care blochează căile de transmitere a semnalelor de la nociceptori (receptorii specializaţi) spre sistemul nervos central.

e. Un simţ mai tulbure definit este cel al timpului, sau cronocepţia. Deşi nu s-a descoperit încă un tip de receptor specific asociat acestei percepţii (ceea ce face din cronocepţie o excepţie care deranjează puţin rigoarea imaginii de ansamblu referitoare la simţuri), neurologii şi fiziologii care au studiat problema au demonstrat, totuşi, că omul este capabil să perceapă trecerea timpului şi că în acest proces sunt implicate regiuni specifice ale sistemului nervos central, precum cortexul, ganglionii bazali, cerebelul ş.a. În mod special, nucleul suprachiasmatic, o minusculă porţiune a creierului, având doar mărimea unui bob de orez, este implicat în reglarea ritmului circadian, adică a modului în care variază parametrii fiziologici şi comportamentali ai organismului uman în decursul a 24 de ore – durata aproximativă a zilei, stabilită pe baza ritmurilor cosmice, naturale.

În afară de aceste simţuri, numeroşi cercetători sunt de acord că mai există un număr de simţuri așa-zise interne (sau interocepţii), asociate unor stimuli proveniţi din interiorul corpului (nu din lumea exterioară) şi deserviţi de receptori specifici situaţi în organele interne. Astfel, există:

  • receptori ai extensiei/ distensiei, prezenţi, de exemplu, în intestin (şi care simt distensia intestinală ce se poate traduce ulterior prin dureri de tipul colicilor), dar şi în plămâni, unde percep mărirea de volum a plămânilor în cursul inspiraţiei şi sunt implicaţi în reglarea ritmului respiraţiei;
  • chemoreceptori situaţi în vasele de sânge care simt nivelul concentraţiei de săruri şi transmit semnale ce guvernează senzaţia de sete, în timp ce alţi chemoreceptori, situaţi în creier, pot percepe nivelurile de oxigen şi dioxid de carbon din atmosferă şi comunică un eventualul pericol prin apariţia unei senzaţii de „lipsă de aer”;
  • receptorii situaţi în esofag, care sunt responsabili de senzaţiile pe care le încercăm atunci când înghiţim sau vomităm;
  • alţi receptori, aflaţi în pereţii vaselor sangvine, pot percepe, de asemenea, distensia acestor vase şi sunt implicaţi, de exemplu, în apariţia unei dureri de cap determinate de hipertensiune;
  • receptorii din vezica urinară şi rect, care sunt responsabili de senzaţia de „plin”, ce declanşează reflexul de eliminare.

2. CE ESTE STIMULAREA SENZORIALĂ?

Stimularea simţurilor stă la baza cunoaşterii. Copilul mic trebuie să interacţioneze prin intermediul tuturor simţurilor pentru a putea învăţa despre oameni, locuri şi lucruri în general.

Stimularea senzorială se referă la activităţi menite să stimuleze unul sau mai multe dintre cele 5 simţuri „clasice”. Este folosită adesea în terapia ocupaţională a copiilor cu deteriorări senzoriale sau probleme neurologice, cu dificultăţi perceptuale, disfuncţii de integrare senzorială şi dizabilităţi severe. În ultimii ani s-au dezvoltat şi la noi camere senzoriale, foarte eficiente în abordarea acestor tulburări. Acestea includ: efecte de lumini realizate cu proiectoare, lămpi, spoturi; diferite obiecte ce oferă stimulare tactilă, itemi care sunt cauza şi efect, diverse uleiuri volatile folosite în aromoterapie, efecte sonore şi experienţe gustative diverse etc.

Fiecare persoană are un anumit prag pentru stimularea senzorială. Dacă pragul este ridicat, stimularea senzorială este mai greu de înregistrat. Dacă pragul este scăzut, stimularea senzorială este foarte ușor de înregistrat. Sistemul senzorial al fiecăruia poate fi privit ca o ceașcă: unii oameni au o ceașcă mare (prag înalt) care necesită mai mult pentru a se umple (mai multă stimulare); alți oameni au o ceașcă mică (prag scăzut), care nu are nevoie de mult pentru a se umple (mai puțină stimulare). Dorința de a căuta o stimulare senzorială atunci când pragul este ridicat sau scăzut este în cea mai mare parte inconștientă și uneori poate fi aproape involuntară.

Fiecare interacţiune oferă informaţii noi despre utilitatea şi locul fiecărui obiect în mediul înconjurător. Studiile de specialitate au arătat faptul că nou-născuţii şi copii crescuţi într-un mediu care le-a oferit posibilitatea de a învăţa despre experienţe noi, au un creier mult mai activ decât ceilalţi copii care nu au avut parte de acest gen de stimulare senzorială. Nu trebuie să uităm însă că suprastimularea senzorială poate fi și dăunătoare, de aceea copilul nu trebuie „bombardat” continuu cu informaţii noi. Plânsul, indispoziţia, neatenţia sau somnolenţa sunt semne care arată că cel mic a obosit. Suprastimularea poate crea confuzie şi nesiguranţă şi nu aduce nici un beneficiu în educaţia copilului.

Există diferite metode de a stimula simţurile copilului şi care se realizează în mare parte prin joc. Joaca este o necesitate, deoarece este principala activitate cu rol în dezvoltarea şi educarea copilului. Simţul auditiv (auzul), este dezvoltat aproape în întregime încă de la naştere, de aceea vocea mamei şi muzica sunt extrem de importante încă din prima zi. Simţul vizual (vederea) se perfecţionează mai târziu (după câteva săptămâni), atunci când copilul se va simţi atras de orice obiect sau jucărie frumos colorată. Stimularea mişcării este de asemenea importantă deoarece grăbeşte învăţarea mersului (întăreşte sistemul muscular şi osos, perfecţionează păstrarea corespunzătoare a echilibrului), întăreşte sistemul imunitar şi fereşte copilul de anumite afecţiuni oferindu-i o mai mare libertate de exprimare şi explorare. Părinţii nu trebuie să uite că nou-născutul şi copilul în general, necesită supraveghere permanentă deoarece şi un moment de neatenţie poate provoca accidentări grave. Dezvoltarea creierului unui copil este esențială pentru procesul de învățare pe tot  parcursul vieții și prin stimularea senzorială adecvată, copilul s-ar putea transforma într-un geniu.

În acest context, se pot pune următoarele întrebări:
1. Care este rolul neuronilor senzoriali și a sinapselor care se formează în creier la copilul mic?
2. Cât de importantă este stimularea senzorială pozitivă pe care părinții o oferă copilului mic?

Ca răspunsuri la aceste întrebări, se pot spune următoarele:

1. Rolul neuronilor senzoriali și a sinapselor (conexiunilor) formate în creierul copilului mic: mii de celule ale creierului sau neuronii se formează pe parcursul primelor etape ale dezvoltării fetale și prin naștere. Când se naște un copil, singura parte a creierului, care este foarte dezvoltată, este tulpina creierului. Această parte a creierului controlează funcții cum ar fi: dormitul, plânsul și hrănirea. Imediat după naștere, creierul unui copil începe să realizeze peste un miliard de conexiuni neuronale sau sinapse care sunt folosite pentru a transmite informații bazate pe diverse experiențe de viață. Stimularea prin simțurile atingerii, auzului, văzului, mirosului și degustării afectează în mod direct neuronii senzoriali și ajută la stabilirea acestor conexiuni. Conform cercetării, creierul unui copil produce 2-3 milioane de sinapse pe secundă. Cu cât sunt folosite mai frecvent conexiunile neuronale, cu atât mai mult își păstrează informația și cu cât devin mai puternice. Dacă unele dintre căile neuronale nu sunt folosite, acestea vor ajunge să dispară. Acesta este un pas necesar în procesul de dezvoltare a creierului, deoarece împiedică „suprasarcina” ca să spunem așa. Odată ce aceste sinapse își câștigă puterea și sunt observate de către creier că acestea sunt căile de informare importantă, ele devin protejate de o teacă de mielină (un material izolant natural) care ajută la trimiterea mesajelor către creier chiar mai repede. Acest proces are loc mai ales cu neuronii și sinapsele care controlează zonele senzoriale ale unui copil, cum ar fi ochii, urechile, nasul, gura și pielea. Multe dintre aceste conexiuni „noi” ajută sugarii să atingă repere importante, cum ar fi vizionarea culorilor sau să depună eforturi pentru atașarea față de  părinți.

2. Importanța stimulării senzoriale pozitive oferită de părinți copilului mic: Janet Doman, unul dintre autorii cărții „Cât de inteligent este bebelușul tău? Dezvoltarea și îngrijirea întregului potențial al nou-născutului”, spunea că „un nou-născut este orb, surd și insensibil”. Ea crede că este de datoria părinților să folosească stimularea senzorială pentru a dezvolta căile senzoriale care duc la dezvoltarea și funcționarea corectă a creierului. Folosirea stimulării senzoriale pozitive (prin toate cele cinci simțuri), în intervale scurte de timp, va ajuta aceste căi senzoriale să devină puternice și, prin urmare, vor obține un sentiment de învățare permanentă. Pe măsură ce se dezvoltă căile, părinților le va fi mai ușor să înțeleagă nevoile copiilor lor. Oferindu-le experiențe fizice, emoționale și cognitive, vor câștiga mult mai multe cunoștințe de utilizat în viitor. Ei au nevoie de loc pentru mobilitate, pentru explorarea hands-on (atingerea cu mâna) și pentru comunicare în intervale mai mari și pentru perioade mai lungi de timp. Prin expunerea copiilor la aceste experiențe, aceștia vor începe să se simtă mai confortabil cu lumea din jurul lor, ceea ce va încuraja propria lor stimulare senzorială și va ajuta la dezvoltarea unei legături cu familiile lor. Cu toate acestea, există forme negative de stimulare care pot duce la întârzieri de dezvoltare pe tot parcursul vieții. Neglijarea, slăbirea, trauma și abuzul sunt stimuli negativi care pot avea un efect tragic asupra creșterii creierului. Studiile arată că acei sugari sau copii care nu primesc destulă atenție și nu sunt expuși unor stimuli pozitivi, intenționați de către părinți, ajung să aibă un creier cu 20-30% mai mic decât cei care au avut acele experiențe senzoriale „bune”.

Din dorinţa arzătoare a părinţiilor de avea copii cât mai inteligenţi, descurcăreţi şi uşor adaptabili la viaţă, aceştia mizează foarte mult pe stimularea cognitivă folosind de multe ori în comunicarea cu copilul, termeni academici nespecifici vârstei copilului. Această stimulare continuă, pe plan cognitiv, la un moment dat va fi excesivă, iar copiii vor înregistra lacune mari pe plan motor în deprinderile zilnice de bază, cum ar fi îmbrăcatul, dezbrăcatul, folosirea toaletei, hrănirea etc. Aceste lacune se pot transforma în tulburări de procesare senzorială tocmai datorită faptului că dezvoltarea copilului nu este armonizată pe cele două planuri, iar creierul, în dezvoltarea sa, înregistrează evoluţie doar atunci când construcţia se face gradual, „cărămidă lângă cărămidă”, de la simplu la complex.

Pentru a-şi putea forma abilităţi, copilul care manifestă disfuncţii de integrare senzorială are nevoie în primul rând ca toate simţurile lui să funcţioneze normal pentru a nu fi copleşit de mediu. Are nevoie să i se ofere oportunitatea de a se implica în activităţi senzoriale din care să obţină stimularea necesară pentru a funcţiona adecvat.

3. STIMULAREA SENZORIALĂ LA COPILUL MIC.

Primii ani de viaţă sunt fundamentali pentru restul vieţii copilului, de aceea, părinţii trebuie să acorde o atenţie deosebită copilului, prin stimularea senzorială adecvată. Bazele unei dezvoltări armonioase şi cunoaşterea adecvată a lumii, încep cu interacţiunea senzorială şi motorie asupra acesteia. Dezvoltarea creierului şi evoluţia sa încep şi se bazează pe mişcare şi explorare senzorială. Stimularea senzorială şi dezvoltarea creierului se influenţează reciproc şi depind una de cealaltă.

Îmbunătățirea activităţilor motorii şi senzoriale şi procesarea informaţiilor apar înainte ca învăţarea să se desfăşoare la un nivel elaborat, comportamental sau academic. Atunci când copilul mic are o experienţă senzorială bogată, echilibrată, i se oferă acestuia posibilitatea unei dezvoltări emoţionale şi fizice sănătoase. Baza acestei dezvoltări o constituie tocmai bogăţia experienţei senzoriale pe care bebeluşul o are încă din burta mamei.

Orice experienţă senzorială foloseşte aceleaşi procedee, indiferent de calitatea care trebuie descoperită şi numită. Exerciţiul senzorial este, în general, un exerciţiu individual, iar experienţa senzorială acumulată este întotdeauna personală. Aceste tipuri de exerciţii nu durează mai mult de 30 minute, în funcţie de disponibilitatea copilului.
Exerciţiul senzorial este important în compensare, în restabilirea echilibrului dintre organism şi mediul înconjurător, prin dezvoltarea altor simţuri. Verificările şi repetările se fac în variate forme pentru a reaminti şi a fixa noţiunea învăţată.

Stimularea senzorială timpurie are numeroase beneficii:

  • Beneficii cognitive – stimulează învăţarea conceptelor, înţelegerea, raţionamentul şi capacitatea de reacţie la mediu.
  • Beneficii emoţionale – oferă experienţe afective şi sociale care măresc stima de sine, independenta, exprimarea emoţiilor şi capacitatea de a socializa cu ceilalţi.
  • Beneficii lingvistice – dezvoltă abilitatea de a comunica, ajutând copilul să înţeleagă şi să se exprime mai bine prin cuvinte, sunete şi propoziţii.
  • Beneficii motorii – întăreşte musculatura şi îmbunătăţeşte coordonarea mişcărilor corpului, capacitatea de deplasare şi îndemânarea oculo-manuală.

Experienţa noastră senzorială timpurie este esenţială pentru dezvoltarea emoţională şi fizică echilibrată şi se formează pe baza experienţei senzoriale, în relaţie cu figura de ataşament primară, care, de cele mai multe ori este mama.

Chiar înainte de a ne naşte, impulsurile primite de noi sunt senzoriale. Între 1-3 ani, copiii se bucură de jocul senzorial interactiv, mai mult decât să fie lăsaţi să se joace cu jucăriile, singuri. Atunci când sunt pregătiţi de joc, ei vor crea momentul şi locul pentru joacă. De asemenea, este important să existe un timp de calitate şi să fie oferite diferite materiale/obiecte, jucării senzoriale, care să stimuleze interesul şi dezvoltarea copilului.

La vârsta de 3-4 ani, copilul se mulţumeşte cu cuvinte. Îndată ce un obiect este denumit, el îl consideră cunoscut şi clasificat. Ştie că doar numindu-l îl va face să apară. Mediul trebuie să fie conceput în aşa fel încât să permită realizarea unor experienţe multiple, în domenii variate. La vârste mici, simţul cel mai important este pipăitul, de aici şi importanţa exerciţiilor senzorio-motorii şi a activităţilor manuale sub toate formele.

Vârsta care întruneşte condițiile optime pentru exerciţiile senzoriale este între 4-5 ani, deoarece atunci se trezeşte curiozitatea vie a copiilor pentru obiecte şi însuşirile acestora. Este important ca toate simţurile să fie stimulate şi dinamizate, stabilindu-se un echilibru între intervenţia fiecăruia în parte, pentru a uşura dobândirea unei cunoaşteri cât mai complete a obiectelor propuse.

După vârsta de 5 ani, interesul pentru exerciţiile senzoriale poate fi păstrat doar dacă această metodă capătă o altă formă şi va constitui o pregătire indirectă dar sigură pentru scris şi citit. Prin educaţia senzorială se aduce o contribuţie la dezvoltarea capacităţilor copilului de a sesiza nuanţe şi detalii fine ale obiectelor. Astfel se antrenează copilul să perceapă raporturi între mărimi, greutăţi, volume, distanţe, poziţii şi direcţii.

Din clipa în care educaţia senzorială nu se mai sprijină pe obiecte tridimensionale, când nu mai urmăreşte cunoaşterea unor însuşiri ale obiectelor, ci vizează construcţia unor raporturi, când porneşte de la un material imagistic sau când ajunge la aplicarea unor activităţi grafice sub toate formele sale, copilul este pregătit pentru activităţile specifice scrisului și cititului.

4. EXEMPLE DE ACTIVITĂȚI PENTRU STIMULAREA SENZORIALĂ LA COPILUL MIC

  • Explorarea tactilă a diferitelor suprafeţe, texturi, jucării: copilul trebuie lăsat să strângă în mână sau să manipuleze materiale textile diferite (mai moi, mai tari, cu/fără sclipici, de culori diferite), mingiuţe cu ţepi sau cu o textură mai deosebită, cărticele senzoriale (special confecţionate din materiale diferite). De asemenea, trebuie să i se dea voie să bage mâna în mâncare, să atingă fructe, legume, cereale etc.
  • Stimulare auditivă şi fizică: i se cântă copilului cât de des se poate şi este ajutat să-şi mişte mânuţele şi picioarele atât cât poate el; i se pune să asculte cântecelele preferate şi este încurajat să se întoarcă de pe-o parte pe alta, să atingă cu picioruşele o jucărie, să gângurească. Asemenea activităţi contribuie atât la dezvoltarea limbajului şi a musculaturii, cât şi a abilităţilor socio-emoționale. În plus, sunt foarte distractive.
    Copilul poate fi învățat să fie conştient de mirosurile din jurul său, dându-i să miroase mâncăruri sau arome parfumate; în acest mod îşi dă seama ce-i place şi ce nu; în primele două luni de viaţă este foarte sensibil la mirosuri şi este recomandat să nu fie expus la mirosuri puternice (parfumuri tari).
  • „Avionul”: se ține copilul pe burtică, susţinându-i corpul cu o mână; se leagănă în sus, în jos, la stânga, la dreapta, în faţă, în spate; mişcările acestea îl ajută să-şi dea seama unde se află corpul său în raport cu alte obiecte în jur, îi oferă senzaţii noi şi produc de multe ori, multă veselie.
  • Pentru a stimula coordonarea ochi-mână şi a exersa mişcările de prindere a obiectelor, se pot pune într-un coşuleţ şerveţele mototolite, cerculeţe sau alte jucării mici pentru cel mic; copilul poate lua din coş câte o jucărie cu care să se joace şi pe care s-o arunce; sau, dacă plasaţi coşul mai departe, el se poate întinde după jucării fie din poziţia şezut, fie stând pe burtică.
  • Musculatura corpului se mai poate exersa punând copilul să depăşească sau să îndepărteze „obstacole” (pernuţe moi, haine, prosopele); dacă el poate să stea în fund şi îşi doreşte o jucărie, se ascunde parţial sub o pernă, astfel încât el să îndepărteze pernă ca s-o apuce; dacă merge de-a buşilea, se poate pune un prosopel înaintea lui astfel încât să trebuiască să depăşească acest obstacol, pentru a ajunge acolo unde îşi doreşte.

Bibliografie:
1. www.romedic.ro/psiholog-anghelmariana/articol/17414
2. www.descopera.ro/stiinta/9697033-cate-simturi-au-oamenii
3. slowfood.com/filemanager/Education/sense_rom.pdf
4. www.hf.org/health_info/your_health_first/kids/infant_stim.cfm
5. proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=31565&name=DLFE-2704.pdf
6. www.mindmoves.co.za/articles/article/TheImpactOfSensoryOverstimulation_ElmarieSwanepoel.pdf
7. logokids.ro/educarea-senzoriala/
8. www.brighthubeducation.com/infant-development-learning/35203-sensory-stimulation-for-infant-brain-development/ 
9. www.sensory-processing-disorder.com/sensory-stimulation-for-infants.html
10. www.goodstart.org.au/news-and-advice/october-2016/exploring-the-benefits-of-sensory-play

Accesări: 566

Articole asemănătoare