Edificarea unei societăţi democrate cere formarea unui om cu calităţi deosebite de voinţă şi caracter, om care să ducă la îndeplinire multitudinea de sarcini ce i se impun. Aceste trăsături de caracter se formează în familie şi in şcoală.
Pentru început trebuie subliniat rolul familiei, al cărui rol nu încetează practic nici la vârsta maturităţii, deci familia este o şcoală fără vacanţă.
Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, ce asigură menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei , menţinerii si dezvoltării personalităţii.
In mod firesc, pentru fiecare părinte copilul său este un ,,bulgăre de aur”. El il vede frumos, bun, deştept, pentru că l-a urmărit cum a crescut, cunoaşte detalii referitoare la perioadele copilăriei mici si ştie câte momente dificile a trecut împreună cu acesta.
Familia constituie mediul bioereditar, psihic, moral, social şi cultural în care copilul vine pe lume şi primeşte orientările de început ale formării personalităţii sale. De aceea, ea constituie un factor educativ cu rol covârşitor de care şcoala trebuie să ţină în permanenţă seama. Colaborarea şcolii cu familia ar fi bine să înceapă încă dinainte de intrarea copilului în şcoală şi să continue până după absolvire, obţinând astfel date asupra modului de integrare profesională şi socială a lui.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi sustin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare ,încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliză, psihologia socială şi sociologie sustinând că familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în “individ cu status social” este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei; una este legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar
a doua e aceea că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.
Dacă familia, vecinătatea ei (inclusiv relaţiile de joc ale copiilor), comunitatea de referinţă – sunt elemente naturale, înnăscute, caracteristice speciei umane, în care domină pornirile instinctive, şcoala este o instituţie creată de societate în momentul în care familia a fost depăşită, n-a mai putut ţine pasul cu dezvoltarea societăţii, deci n-a mai putut transmite singură copiilor tot ceea ce era necesar de transmis în formarea lor pentru viaţă.
Reprezentând noţiuni cu sens profund şi conotaţii afective, şcoala şi familia trebuie să îşi asume ele însele noi tipuri de relaţii, fără să renunţe însă la elementele de fond care le definesc identitatea. Având acelasi scop de educare a copilului, de formare şi dezvoltare a personalităţii acestuia, atât şcoala cât şi familia trebuie să îşi identifice rolurile şi responsabilităţile distincte, fără a-şi transfera în mod exagerat sarcinile sau a se acuza reciproc.
În nici o împrejurare şi sub nici o motivaţie familia nu-şi poate transfera răspunderile altor instituţii sau persoane, nici când copilul păşeşte treptele şcolii şi nici chiar atunci când işi încearcă aripile pentru zbor în societate. Copilul nu poate trăi singur, familia nu se poate desprinde de social; copilul este un produs social în care se reflectă valorile sociale . Aportul societăţii, optim dozat, va face posibilă dezvoltarea sociala viitoare. Educaţia asigură reperele la care copilul se raportează şi prin prisma cărora se dezvoltă. Comportamentele sociale de bază oferă copilului condiţiile unei socializări efective si eficiente Copilul învaţă omenia de la toţi cei cu care vine în contact si cu care stabileşte relaţii. Încă de mic, de pe băncile şcolii, copilul trebuie ajutat, îndemnat în alegerea profesiei dorite, de care este capabil încât să poată ajunge cu succes la competenţa profesională.
Dakmara Georgescu spunea că “şcoala nu poate nici sa ofere totul, nici să ceară totul de la elevi. Şcoala, ca loc ideal, ar trebui să fie în zilele noastre acel spaţiu în care copiii se socializează în acord cu standardele de convieţuire într-o societate democratică, învăţând în mod plăcut lucrurile serioase şi profunde, care îi ajută să se cunoască mai bine, să înţeleagă lumea în care trăiesc”.
Misiunea de educator este să crească tinerele generaţii, să le crească nu numai învăţându-le carte, ci şi educându-le, formându-le de la cea mai fragedă vârstă. “Mintea curată, inimile curate ale copiilor nostri vă stau în mână. Şi tot cuvântul dumneavostră e o sămânţă care prinde şi va da rodul”.
Omenia nu se poate învăţa numai la şcoala. Ea se învaţă acolo la începuturile copilăriei, în atmosfera caldă, plină de afecţiunea familiei. Îndatorirea de creştere si educare a copiilor nu înseamnă numai asigurarea unui trai bun. Acesta nu înlocuieşte educaţia. Sunt părinţi care în îndeplinirea obligaţiilor de părinţi uită de răspunderea cetăţenească pe care o poartă manifestând fie lipsa de supraveghere a copiilor, considerând că şcoala trebuie să răspundă pentru educaţia lor, fie grija exagerată numai pentru asigurarea condiţiilor materiale.
Omul nu poate fi rupt de mediu, de familie, prima si cea mai naturală dintre comunităţi, dar fiecare copil are anumite trăsături temperamentale, înclinaţii, capacităţi, interese, adică o anumită personalitate care se exprimă in manifestările individuale.
“Lucrul cel mai important este să vă cunoaşteţi copilul”, spunea marele pedagog J.J.Rousseau. In educaţie lucrul cel mai important este să cunosti materialul viu pe care-l modelezi.
Copilul trebuie cunoscut nu cu optica de mamă orbită de dragoste pentru copilul ei, ci să-i analizezi comportamentul, adică gesturile, limbajul, atitudinea, responsabilitatea, seriozitatea, respectul, etc. ca si cum n-ai şti al cui fiu este, considerându-l un copil pe care-l cunosti pentru prima oară.
Sentimentele pe care le nutresc părinţii fată de copii nu trebuie descoperite cu toată sinceritatea. O vorbă inteligentă din popor spune că “pe copil trebuie să-l săruţi când doarme”. Cu cât copilul ştie că se bucură de mai multă dragoste, uneori o dragoste bolnavă, cu atât i se permite să se alinte mai mult, să ceara tot mai multe de la părinţi.
Marele pedagog Makarenko recomanda “dragostea severă”, adică dragostea protectoare îmbinată cu autoritate, la nevoie chiar cu severitate.
Copilul nu reprezintă doar viitorul membru al societăţii ale cărui valori vor fi descoperite peste ani, el reprezintă o valoare socială care trebuie descoperită şi prelucrată, astfel încât, să-i fie respectate caracteristicile individuale si apartenenţa sa la un anumit mediu socio-cultural. Copilul este purtătorul unor particularităţi care îl determină să răspundă în mod diferenţiat la solicitările mediului. Această amprentă personală se reflectă la nivelul grupului social, îmbogăţind-o. Societatea, prin toţi reprezentanţii săi, este responsabilă de şlefuirea acestor particularităţi, pentru a le da cea mai valoroasă forma de reîntoarcere în societate.
Surse bibliografice:
Gheorghe Al., Sincan E. – “Scoala şi familia”, Editura Gh. Alexandru, Craiova, 1993.
Agabian, Mircea; Milea Vlad – “Parteneriate şcoală-familie-comunitate”, Institutul European, Iaşi, 2005.
Păun, Emil- “Scoala-abordare sociopedagogică”, Editura Polirom, 1999.