Finalități – conținuturi – timp de învățare

Finalităţile educaţiei reprezintă orientările valorice ale educaţiei şi sunt sistematic structurate şi prezentate în legea învăţământului. Ele constituie criteriul fundamental de proiectare, organizare şi evaluare a tuturor activităţilor educative, independent de subsistemul social în care ele se întreprind sau formele de abordare (formal, nonformal, informal). Finalităţile descriu specificul fiecărui nivel de şcolaritate din perspectiva politicii educaţionale. Din perspectivă curriculară, finalităţile au menirea de a fundamenta pedagogic curriculum-ul, îndeplinind următoarele funcţii: de comunicare a valorilor în slujba cărora este pusă educaţia; de anticipare a rezultatelor învăţării; de evaluare a rezultatelor şi de organizare şi reglare a procesului educativ.

Elementele structurale ale sistemului de finalităţi sunt: idealul educaţiei, scopurile educaţiei şi obiectivele educaţionale.

Idealul educaţional este prima componentă a finalităţilor educaţiei şi reprezintă intenţionalitatea cu cel mai înalt grad de generalizare, stabilită pentru întreg sistemul educaţional al unei societăţi, care surprinde tipul de personalitate care se doreşte la un moment dat, într-o societate dată. Acesta este descriptibil pe trei dimensiuni: socială, psihologică, pedagogică, şi îndeplineşte rolul de orientator al activităţii educative cu următoarele condiţii: să fie realizabil (deci să se refere la însuşiri educabile), să fie conştientizat de către educator, să se urmărească perseverent realizarea acelor însuşiri atribuindu-i-se rolul de criteriu strategic al acţiunii educative.

Scopul educativ este a doua componentă a finalităţilor educaţiei, şi este strâns corelat cu idealul educaţional. Scopul educativ reflectă rezultatele urmărite printr-un demers educaţional larg şi complex, precum şi modalitatea prin care se intenţionează a se obţine acele rezultate. În timp ce idealul educaţional se referă la ansamblul activităţii educative, scopul educativ priveşte o componentă a acestei activităţi şi un anumit segmentul de educaţie. Sunt astfel delimitate două categorii de scopuri:

  • scopuri generale ale învăţământului (determinate de rolul învăţământului, de funcţiile sociale şi individuale pe care acesta trebuie să le îndeplinească);
  • scopuri specifice ciclurilor curriculare şi tipurilor de şcoli (ele sunt determinate de particularităţile vârstei şi structurilor profesionale şi sunt precizate în Curriculumul Naţional).

Curriculumul Naţional prevede următoarele scopuri ale ciclurilor curriculare, cu rol major în orientarea activităţii practice:

a) Ciclul curricular al achiziţiilor fundamentale (clasa pregătitoare, urmată de clasele I şi a II-a) are ca scop acomodarea la cerinţele sistemului şcolar şi alfabetizarea iniţială. Acest ciclu curricular vizează: asimilarea elementelor de bază ale principalelor limbaje convenţionale (scris, citit, calcul aritmetic); stimularea copilului în vederea perceperii, cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat; stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuiţiei şi a imaginaţiei acestuia; formarea motivării pentru învăţare, înţeleasă ca o activitate socială.

b) Ciclul curricular de dezvoltare (clasele a III-a – a VI-a) are ca scop formarea capacităţilor de bază necesare pentru continuarea studiilor. Ciclul de dezvoltare vizează:

  • dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirii limbii române, a limbii materne şi a limbilor străine pentru exprimarea în situaţii variate de comunicare;
  • dezvoltarea unei gândiri structurate şi a competenţei de a aplica în practică rezolvarea de probleme; familiarizarea cu o abordare pluridisciplinară a domeniilor cunoaşterii;
  • constituirea unui set de valori consonante cu o societate democratică şi pluralistă;
  • încurajarea talentului, a experienţei şi a expresiei în diferite forme de artă; formarea responsabilităţii pentru propria dezvoltare şi sănătate;
  • formarea unei atitudini responsabile faţă de mediu.

c) Ciclul curricular de observare şi orientare (clasele a VII-a – a IX-a) are ca scop orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare. El vizează:

  • descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei imagini de sine pozitive;
  • formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul orientării spre o anumită carieră profesională;  dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje specializate;
  • dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social.

d) Ciclul curricular de aprofundare are ca scop adâncirea studiului în profilul şi specializarea aleasă, asigurând, în acelaşi timp, o pregătire generală pe baza opţiunilor din celelalte arii curriculare. Acesta vizează: dezvoltarea competenţelor cognitive ce permit relaţionarea informaţiilor din domenii înrudite ale cunoaşterii; dezvoltarea competenţelor socioculturale ce permit integrarea activă în diferite grupuri sociale; formarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de acţiunile personale cu impact asupra mediului social; exersarea imaginaţiei şi a creativităţii ca surse ale unei vieţi personale şi sociale de calitate, iar ciclul curricular de specializare are ca scop pregătirea în vederea integrării eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii.

Cea de-a treia componentă a finalităţilor educaţionale este obiectivul educaţional, care stabileşte: achiziţii specifice, concrete, testabile, controlabile după un interval de timp relativ scurt. Categorii de obiective:

1. Obiective generale (cadru) specifice fiecărei discipline şcolare; acestea se stabilesc în funcţie de logica ştiinţei şi de psihologia învăţării; sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu şi asigură coerenţa disciplinelor în cadrul unei arii curriculare.

2. Obiective de referinţă sunt cele care precizează rezultatele aşteptate la finalul unui an de studiu şi asigură progresul acestora de la un an de studiu la altul. În cazul învăţământului liceal, aceste obiective sunt exprimate în termeni de competenţe.

Competenţele reprezintă ansambluri structurate de cunoștințe și deprinderi dobândite prin învatare și permit identificarea și rezolvarea în contexte diverse a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu. Ele sunt: generale și specifice.

Compeţentele generale se definesc pe obiect de studiu și se formează pe durata învatamântului liceal. Ele au un grad ridicat de generalitate și complexitate și au rolul de a orienta demersul didactic către achizițiile finale dobândite de elev prin învatare.

Competenţele specifice se definesc pe obiect de studiu și se formează pe parcursul unui an școlar. Ele sunt derivate din competențele generale, fiind etape în dobândirea acestora. Competențelor specifice li se asociază prin programă unitățile de conținut.

Obiective operaţionale sunt stabilite de cadrele didactice pentru fiecare activitate în parte, în funcţie de particularităţile clasei de elevi şi particularităţile individuale ale elevilor. După natura achiziţiei, obiectivele operaţionale sunt:

  • Obiective cognitive (care se referă la transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor) ;
  • Obiective afective (vizează formarea convingerilor, atitudinilor, sentimentelor) ;
  • Obiective psihomotorii (vizează formarea operaţiilor şi conduitelor motrice).

Competenţele generale ce se urmăresc a fi formate la elevi pe parcursul treptei liceale de şcolaritate precum şi competenţele specifice fiecărui an de studiu, derivate din acestea, se stabilesc pornind de la structura operaţiilor mentale şi sunt grupate în jurul unor verbe: receptare, prelucrarea primară a datelor, algoritmizare, exprimarea, prelucrarea secundară a rezultatelor, transferul.

Conţinutul include ansamblul valorilor din câmpul de influenţă educaţională sub forma unor corpuri organizate de informaţii, date factuale, situaţii problemă, noţiuni, principii, modele de acţiune şi gândire, care sunt selecţionate, organizate în raport cu anumite norme pedagogice.

Perspectiva curriculară asupra procesului instructiv-educativ propune termenul de conţinut curricular, definit ca ″sistem de valori selecţionate din cunoaşterea savantă, din practicile sociale şi din cultura şcolară, acumulate de societate până la un moment de referinţă, şi care sunt transpuse didactic în termeni de cunoştinţe, capacităţi şi atitudini integrate în sistemul curriculumului preşcolar/ şcolar/ universitar/ postuniversitar″.

Conţinuturile învăţământului sunt selectate din întreg patrimoniul cultural al omenirii ca un ansamblu de valori esenţiale pentru dezvoltarea personalităţii umane (în conformitate cu idealul educaţional) şi se obiectivează într-un trunchi de conţinuturi comune, obligatorii, care poate fi identificat cu educaţia de bază (şcoala generală). Conţinuturile care corespund nivelurilor superioare de educaţie vizează prespecializarea şi specializarea în diferite domenii.

Timpul de învățare reprezintă o constrângere, dar şi o condiţie a învăţării. Vreme îndelungată, pentru sistemul de învăţământ timpul a fost considerat un factor dat, în raport cu care celelalte componente a curriculum-ului au fost ajustate, şi nu o variabilă: pornindu-se de la calendarul şcolar, se specificau disciplinele de studiu pentru un an şcolar şi, în funcţie de aceasta erauspecificate rezultatele aşteptate. Modalitatea în care şcoala îi organizează unui elev timpul reprezintă totodată o formă de control şi influenţă asupra existenţei acestuia. În educaţia bazată pe competenţe acest raport se schimbă: se porneşte de la competenţele aşteptate şi se cercetează timpul necear dobândirii acestor competenţe. Modelele de cercetare axate pe eficacitatea educaţiei din punctul de vedere al timpului demonstrează de ce şi cum timpul apare ca o componentă esenţială.

S-a evidenţiat astfel existenţa a trei categorii temporale ce trebuie avute în vedere:

  • timpul alocat pentru învăţare este cantitatea de timp destinată strudiului unei discipline sau realizării unei sarcini de învăţare;
  • timpul angajat efectiv pentru învăţare reprezinta cantitatea de timp efectiv utilizată din totalul timpului alocat;
  • timpul necesar individual pentru învăţare (sau timpul personal) este potrivit ritmului diferit al fiecărui subiect pentru învăţare.

Timpul efectiv utilizat de elev în învăţare depinde de capacitatea cadrelor didactice în a-l determina să se implice în rezolvarea sarcinii. Timpul este considerat şi o importantă resursă managerială, planificarea eficientă a timpului necesitând luarea în considerare, pentru elaborarea planului de învăţământ, alături de o alocare convenţională de timp şi alte criterii cum sunt: natura obiectivelor, extensiunea ariei de conţinut a disciplinei, natura disciplinei.

Planificarea eficientă a timpului presupune parcurgerea unor etape:

  • stabilirea unor obiective axate pe un număr delimitat de domenii de interes ce trebuie îndeplinite;
  • planificarea activităţilor specifice realizării sarcinilor, fie săptămânal, fie zilnic;
  • stabilirea priorităţilor astfel încât să existe o succesiune logică în rezolvarea sarcinilor dar şi o corelare între complexitatea sarcinii şi timpul alocat învăţării;
  • stabilirea de date precise la care să se facă evaluarea.

Bibliografie:
1.Cucos, C, 2002, Timp si temporalitate in educatie. Elemente pentru un management al timpului scolar, Editura Polirom, Iasi;
2.Nicola I., 1994, Pedagogie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
3.Vaideanu, G., 1998, Educatia la frontiera dintre milenii, Editura Politica, Bucuresti.

Accesări: 174

Articole asemănătoare