Factori perturbatori în evaluarea la învățământul primar

„Trebuie neapărat să evaluăm?” O asemenea întrebare face trimitere la numeroase drame și suferințe ale elevilor, provocate de mania de a evalua. Cu toate acestea, sunt și specialiști care consideră că „esența jocului” nu constă în a măsura, ci este aceea de a avea feedback asupra acțiunii în raport cu intențiile.

În practica școlară, evaluarea are un rol bine definit, astfel că nu ne rămâne decât să îmbogățim continuu aceste moduri de apreciere a rezultatelor școlare. În lucrarea „Evaluare în procesul didactic” (2007, p.223), I.T. Radu consemna în lucrările sale următoarele modalități de apreciere:
a) Aprecierea propozițională – Reprezintă modul curent și cel mai frecvent utilizat în aprecierea acțiunilor și rezultatelor elevilor pe parcursul activităților. Se exprimă în aprecieri verbale de genul laudă/mustrare, acord/dezacord.
b) Aprecierea prin note, litere, culori și alte simboluri – Constă în aprecierea, fie cu cifre pe o scală cu 10 trepte (1-10), fie cu litere pe o scară de 6 trepte (A-F), cea din urmă folosită în sistemul de învățământ american.
c) Aprecierea prin calificative – Cuprinde 4 trepte (Foarte Bine – Bine – Satisfăcător/ Suficient – Nesatisfăcător/ Insuficient), la care se pot adăuga câte o treaptă la nivelul superior (Excelent) și una la nivelul inferior (Foarte slab).

Prezența și acțiunea factorilor perturbatori ai evaluării au concentrat investigații docimologice asupra lor în scopul ameliorării proceselor evaluative. De la o etapă la alta a cercetărilor, accentul s-a deplasat de la o categorie de factori la alta, după cum s-a considerat că influența lor este mai puternică asupra actului evaluativ.

Cu toate dificultățile pe care le întâmpină, obiectivitatea aprecierii rezultatelor școlare se impune din multiple considerente: în primul rând, trebuie avute în vedere funcția de reglare pe care actul evaluativ, inclusiv aprecierea rezultatelor, o induce asupra proceselor de predare, dar mai ales asupra activității de învățare. În condițiile în care aprecierea este deformată, ea produce, în anumite limite, o influență deformată asupra celorlalte procese. În al doilea rând, actul apreciativ are influențe asupra elevilor, constituind factor stimulator sau descurajant, mobilizator – susținând capacitatea de efort și interesul pentru învățare, sau demobilizator – reconfortant și generator de încredere în forțele proprii sau stresant și provocând neîncrederea în capacitatea de a îndeplini cerințele școlii.

Orientări actuale promovate de teoria evaluării, în legătură cu fenomenul divergențelor în notare privesc determinarea modalităților de diminuare a efectelor factorilor care le generează. Pentru a reduce divergențele și a diminua efectul distorsiunilor, Dan Potolea și Marin Manolescu abordau această temă în lucrarea „Teoria și practica evaluării educaționale” (2005, p. 81), considerând că evaluatorul trebuie să evite capcane precum:

  • Capcana obiectivității exagerate, când evaluatorul trebuie să țină seama de faptul că evaluarea este o „lectură” orientată. El nu trebuie să uite că demersul său nu poate fi asemănat cu „prinderea/apucarea” unui obiect concret și „măsurarea” lui cu ajutorul unui instrument după anumite dimensiuni obiective și nici cu emiterea unei judecăți asupra acestui obiect de evaluat prin referință la norme sau criterii care îi transcend.
  • Capcana autoritarismului, când în anumite contexte, evaluatorul abuzează de puterea sa și ca atare substituie funcțiile specifice ale unei evaluări normale cu alte funcții nespecifice, cum ar fi menținerea ordinii și disciplinei.
  • Capcana tehnicistă, când unii evaluatori și chiar factori de decizie, instituții specializate acreditează ideea potrivit căreia dificultățile evaluării pot fi rezolvate prin punerea în practică a soluțiilor pur tehnice. În învățământul românesc actual, multe persoane și instanțe decizionale riscă să cadă în această capcană prin administrarea testelor la examenele naționale.
  • Capcana interpretării livrești, „ad literam”. Este vorba de evaluatori care cred în posibilitatea de a știi totul despre evaluare și care se consideră pregătiți să interpreteze, să desprindă sensul și semnificația oricărei situații evaluative.

Soluția sau reușita acțiunii evaluative ar consta nu într-o desubiectivizare a evaluării (ceea ce nu este nici posibil, nici de dorit), ci dintr-o ancorare responsabilă în actul evaluativ, realizând optimizare între obiectivitate și subiectivitate (a profesorului, dar și a elevului), eliminând ceea ce îndeobște este eroare, deviere grosolană de la normele deontologice.

 

prof. Valentina Petre

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/valentina.petre

Articole asemănătoare