Evoluția tehnologiei didactice

Termenul tehnologie – provine din grecescul techne – artă, măiestrie, iscusință şi logos – studiu, ştiinţă, teorie. Cu timpul însă, semnificaţia termenului s-a modificat: tehnică – semnifică  totalitatea procedurilor utilizate în practicarea unei meserii, ştiinţe sau arte; tehnologie – constituie știința despre metodele și mijloacele dintr-un anumit domeniu.

Prin tehnologie didactică se desemnează „ansamblul mijloacelor audio-vizuale utilizate în practica educativă” .Această variantă de definire vizează accepţiunea restrânsă a sintagmei în cauză, folosită, de altfel, din ce în ce mai puţin. Pe lângă tehnică şi tehnologie, actul de predare-învăţare-evaluare este influenţat într-o măsură semnificativă şi de multe alte elemente:

  • conţinutul propus elevilor în şcoală prin aria tematică din cadrul fiecărei discipline de învăţământ şi prin gradul lui intrinsec de complexitate;
  • organizarea activităţii educative la nivelul instituţiei şcolare ca entitate organizaţională/ culturală şi la nivelul ciclurilor didactice;
  • relaţiile pedagogice instituite, în primul rând între profesori-elevi, profesori-profesori, elevi-elevi;
  • recunoaşterea socială a rolului educaţiei în ansamblul comunităţii, în existenţa individuală şi, implicit, a importanţei sociale a rolului cadrului didactic;
  • moştenirile cunoaşterii psihopedagogice, precum şi cele mai noi achiziţii în domeniu oferite de cercetarea de specialitate

TEHNOLOGIA DIDACTICĂ  a cunoscut o evoluţie calitativă de-a lungul timpului prin:

a. trecerea de la un învăţămînt bazat pe o metodă dominantă, la un proces didactic caracterizat prin flexibilitate, dinamism, varietate de metode şi moduri de organizare a predării- învăţării;
b. trecerea de la un învăţământ cu un singur actor, sau actor principal, profesorul la un proces bipolar, cu doi actori care acordă elevilor dreptul de a învăţa prin participare;
c. trecerea de la un învăţământ care separa predarea-învăţarea de verificare, la un proces didactic ce tinde să integreze evaluarea în învăţare , punând accentul pe evaluarea formativă şi pe pregătirea elevilor pentru auto-evaluarea realistă.

Pe ansamblu, prin tehnologie didactică în sens larg ( generalizat în literatura de specialitate) este numit „ansamblul structurat al metodelor, mijloacelor de învăţământ, al strategiilor de organizare a predării-învăţării, puse în aplicaţie în interacţiunea dintre educator şi educat, printr-o strânsă corelare a lor cu obiectivele pedagogice, conţinuturile transmise, formele de realizare a instruirii, modalităţile de evaluare”.

Bibliografie
C. Cucoș – Științele Educației – Pedagogie – Editura Polirom, Iași
M.I. Carcea, G. Fărcaș – Pedagogie – Editura Politehnium, Iași, 2008

 

prof. Roxana Aniței

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/roxana.anitei

Articole asemănătoare