Evaluarea reprezintă una dintre componentele fundamentale ale procesului educațional, evoluând semnificativ de-a lungul timpului pentru a răspunde nevoilor în continuă schimbare ale sistemului de învățământ. De la primele încercări de măsurare obiectivă prin teste standardizate la sfârșitul secolului al XIX-lea, până la conceptualizarea modernă care integrează evaluarea ca instrument de reglare și perfecționare continuă, această practică pedagogică a parcurs o traiectorie complexă de dezvoltare teoretică și metodologică. Înțelegerea evoluției istorice și a caracteristicilor specifice ale evaluării devine esențială pentru optimizarea proceselor educaționale contemporane, oferind cadrul conceptual necesar pentru implementarea unor strategii evaluate eficiente și adaptate particularităților fiecărei discipline de studiu.
Teoriile evaluării apărute şi cristalizate în secolul XX, acestea pot fi grupate în:
1. Perioada „testelor”, care a durat de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în 1910, s-a caracterizat prin trecerea de la măsurători subiective individuale și aleatorii la teste standardizate.
2. Perioada „măsurării”, cuprinsă între 1910 şi 1930, în care se continuă perfecţionarea testelor. Deşi aceste teste au marcat un progres evident în privința exactității măsurărilor, ele nu au eliminat erorile produse în aprecierea rezultatelor. Faptul că li s-au conferit „virtuţi” pe care nu le aveau, a condus la aplicarea lor abuzivă într-o anumită perioadă şi, în consecinţă, la ignorarea altor modalități de cunoaştere a elevilor. A fost neglijată mai ales utilizarea şi dezvoltarea tehnicilor de apreciere a altor rezultate şcolare, în afară de cunoştinţele acumulate care erau mai uşor cuantificabile, cum ar fi diferite capacități, trăsături de personalitate etc.
3. Perioada „evaluării”, care a debutat în 1930, s-a definit prin încercarea de a descoperi elevul în totalitate. În această perioadă, începe să fie pusă în practică ideea că, pe lângă cunoştinţele asimilate în procesul de instruire, sunt explorate şi alte laturi ale comportamentului elevilor: atitudinile, interesele, aspectele emoționale. În acest fel, aria conținutului şi a metodelor proprii acțiunii de evaluare se îmbunătăţeşte considerabil. Se produce o schimbare esențială care marchează trecerea de la măsurarea şi evaluarea cu precădere globală, finală, cu accent pe informația acumulată, către o evaluare realizată sistematic, integrată în toate secvențele actului pedagogic şi orientată spre măsurarea tuturor produselor (rezultatelor) acţiunii de educaţie.
Grupe de definiții propuse pentru evaluare
1. Evaluare – măsură. Avantajele definițiilor: se sprijină direct pe o măsurare precisă, sunt obiective şi fidele, datele pot fi prelucrate matematic, iar din acestea se pot trage norme şi concluzii ferme. Dezavantaje: presupun o cercetare strict instrumentală, aduc o inflexibilitate din cauza costurilor legate de producerea a noi instrumente, judecăţile şi criteriile pe care se bazează sunt problematice, deoarece fie elimină, fie nu iau în seamă variabilele care nu mai pot fi măsurate.
2. Evaluare congruenţă. Se referă la acțiunea puternic ancorată în planul de învăţământ, furnizează date despre elev şi program, retroacțiunea este imediată, referințele la obiective şi la criteriile inerente sunt directe, pot furniza date despre proces şi produsul final. Dezavantaje: riscul evaluatorului de a juca un rol mai mult tehnic, centrarea este restrânsă la obiective, fac din comportament criteriul ultim al gestului educativ şi fac ca evaluarea să fie mai mult o acțiune secvenţială, terminală.
3. Evaluare judecare. Avantajele definițiilor: recurg la concretizări practice uşoare, permit o lărgire a variabilelor avute în vedere, sunt permisive la experienţe şi expertize, nu conduc la pierderi de timp în analiza datelor. Dezavantaje: se sprijină pe rutină şi pe faptul empiric neverificabil, au fidelitate şi obiectivitate contestabile, datele şi criteriile sunt ambigue, riscurile unor generalizări pripite sunt destul de mari.
Caracteristicile evaluării
- constituie o pârghie de apreciere a obiectivelor, o condiție de ameliorare continuă a procesului care trebuie evaluat;
- este ca un feed-back în cadrul sistemelor bio-psiho-sociale, deoarece se prezintă ca o preocupare continuă a celor angajaţi în activitatea de a recepta efectele acţiunii, elevii dobândind confirmarea prestației lor pe parcursul procesului;
- astfel, evaluarea efectuată în interiorul sistemului generează informații care au o funcție de autoreglare pentru creşterea eficienţei;
- prin procesul de evaluare se urmăreşte evaluarea procesului, a structurilor şi a produsului; deci, evaluarea nu trebuie concepută numai ca un control al cunoştinţelor, ci şi ca o cale de perfecţionare ce presupune o strategie globală asupra formării;
- este un act necesar şi obligatoriu în conducerea unui sistem care are obiective clare şi precise, este procesul prin care se delimitează, se obţin şi se utilizează informații utile privind luarea unor decizii ulterioare;
- este parte integrantă a unui sistem de relații educaţionale.
Toate aceste formulări au o componentă asemănătoare, ele trimițând la obiective, la evaluarea produsului, la ameliorarea funcționalității sistemului şi la luarea deciziilor necesare reglării acțiunii acestuia.
Evaluarea este înţeleasă ca o componentă stabilă a procesului de învăţământ, având un rol reglator atât pentru activitatea de instruire a elevilor, cât şi pentru îmbunătăţirea strategiilor didactice.
Aplicarea sistemului de evaluare la disciplina educaţie fizică şi sport
Exemplu: Evaluarea a cuprins 6 probe de control selecționate la opţiunea profesorului şi elevului din Sistemul național de evaluare la educație fizică și sport la nivelul clasei a VI-a. Aceste probe sunt: alergare de rezistenţă (600 m – fete şi 800 m – băieţi, sec), calitatea motrică viteza (5×5 m – naveta, sec), deprinderi sportive – gimnastica acrobatică (note), – forţa membrelor superioare – flotări (număr de repetări) şi forţa membrelor inferioare – săritura peste banca de gimnastică în 30 sec, deprinderi sportive – săritura în lungime cu 1 ½ paşi (note), alergare de viteză 25 m (sec).
Bibliografie
Ion, T.R., Evaluarea randamentului școlar, Universitatea București. În Curs de pedagogie, 1988
Mitrofan, N., Aptitudinea pedagogică, București,Ed. Academiei, 1988
Tudor, V., Evaluarea în educație fizică școlară, București, Ed. Printech, 2001