Evaluarea inițială – reper pentru progres în învățare

În domeniul instrucției și al educației, practica pedagogică demonstrează că strategiile didactice identice generează rezultate diferite în funcție de nivelul de cunoștințe, de caracteristicile individuale și de vârstă ale elevilor, nivelul intelectual, structura aptitudinală, opțiunile profesionale, atitudinile și convingerile proprii determinând o receptare și prelucrare diferențiată a mesajelor transmise. Renunțarea la tipare unice va permite educatorilor să-și direcționeze acțiunea pe baza cunoașterii capacităților  și atitudinilor elevilor,  pe cunoașterea reprezentărilor și a sentimentelor acestora la vârste diferite, folosind mijloace eficiente de influență și formare.

Cunoașterea nivelului de cunoștințe și urmărirea caracteristicilor individuale fac acțiunea pedagogică și mai eficientă, asigurându-se concordanța dintre particularitățile elevului și obiectivele procesului formativ. Fără cunoașterea elevului și a nivelului clasei, organizarea unui sistem școlar care să permită găsirea unor posibilități integrative accesibile pentru fiecare, nu se poate vorbi de o organizare științifică a acțiunilor instructiv educative.

În munca profesorului la clasă, verificarea și aprecierea cunoștințelor dobândite de elevi la școală dețin o pondere variabilă. Așa cum arată  M. Ionescu și I. Radu (2001), controlul și evaluarea cunoștințelor și a deprinderilor, care sunt inserate în desfășurarea lecției sau a altor forme de activitate îndeplinesc următoarele funcții: moment al conexiunii inverse în procesul de instruire, măsurarea progresului realizat de elevi, valoarea motivațională a evaluării, moment al evaluării, al formării conștiinței de sine și factori de reglare. Printre metodele de evaluare și verificare conturate în experiența pedagogică se pot enumera: observația curentă, chestionarea sau examinarea orală, probe scrise, grafice sau practice, la care se adaugă  testele de cunoștințe.

Evaluarea inițială are un rol fundamental în măsurarea progresului realizat de elevi pe parcursul anului școlar și în dobândirea de performanțe școlare optime.

V. Pavelcu (cit.in. Ionescu, M., si Radu, I., 2001, p.224) este de părere că „nota sau calificativul sunt etichete aplicate unui anumit randament școlar unui răspuns la o probă scrisă  sau practică” și acesta dobândește o valoare de informație  căpătând o funcție de reglare a conduitei, a efortului, în funcție de modul în care nota sau calificativul se răsfrânge în conștiința elevului.

M. Ionescu și I. Radu (2001) consideră că interesul față de aprecieri și note ține din punct de vedere psihogenetic de statutul de elev, intrarea în noul rol de elev făcându-se de la exterior spre interior. Grație evaluării inițiale și a notării ritmice a cunoștințelor sale, elevul ia act de ceea ce formează obiectul prețuirii, al recompensei, respectiv al penalizării, descifrând treptat criteriile ce stau la baza evaluării și notării. Școlarul învață cu ajutorul evaluării inițiale să se autoevalueze și să-și aproximeze nivelul posibilităților și realizărilor proprii prin răspunsul treptat pe care îl dă cerințelor ce se pun în fața sa. Aceiași autori atrag atenția asupra faptului că prin evaluarea școlară, deci chiar și cea inițială, elevul riscă să fie judecat prin raportarea la colectivitatea școlară, mai concret la standardele grupului-clasei, ceea ce reproduce neîncetat distribuția gaussiană. Evaluarea inițială impune raportarea la temele/obiectivele înscrise în programe. O metodă recomandată în vederea prevenirii judecății de valoare a elevului, în practica pedagogică o constituie comunicarea rezultatelor evaluărilor inițiale, atât părinților cât și elevilor, prin metode de secretizare, transmiterea în particular a notei obținute.

Cunoașterea psiho-pedagogică a copilului, așa cum bine se știe, reprezintă fundamentul teoretic și practic al realizării echilibrului optim dintre sarcinile învățării și posibilitățile psiho-fiziologice (cognitive) ale copilului, al individualizării acțiunilor, instructiv-educative. Așa cum arată și Ioan Radu (1974) ” este de mult recunoscută ideea că educarea și cunoașterea constituie momente solidare ale aceleiași activități : profesorul cunoaște elevul educându-l,  și-l educă mai bine cunoscându-l” . Evaluările inițiale, indiferent de disciplina predată, sunt importante, în primul rând în cunoașterea individualizată a nivelului de dezvoltare al fiecărui elev și a nivelului de cunoștințe pe care îl deține copilul în momentul evaluării, dar și în adaptarea conținutului și a metodelor didactice utilizate ulterior, pe parcursul anului școlar, în vederea  asigurării eficienței demersului educativ.

Deci, evaluarea inițială ghidează cadrul didactic în demersul educativ, constituie un reper important în vederea obținerii performanței școlare a elevului, oferă posibilitatea predicției nivelului de funcționalitate în decursul anului școlar.  Cu ajutorul acestora se pot face predicții și se pot lua decizii asupra posibilităților de intervenție educaţională, în condițiile în care se conștientizează ideea că educația are o responsabilitate mai mare în societate decât simpla oferire a unui mediu de învățare.

Cunoscând faptul că dezvoltarea și cunoașterea elevului au fost și continuă să rămână probleme de o deosebită actualitate pentru teoria și practica instructiv-educativă, evaluarea inițială își are rostul și rolul bine determinat în procesul educațional.

Bibliografie:

Cosmovici, A., si Iacob, L.,1999, Psihologie şcolară, Ed. „Polirom”, Iaşi.
Ionescu, M., Radu, I., (2001). Didactica modernă, Ed. „Dacia” Cluj Napoca
Popescu-Neveanu, P., (1978). Dicţionar de psihologie, Ed. „Albatros”, Bucureşti.
Radu, I., (1974). Psihologie şcolară, Ed. „Ştiinţifică” Bucureşti
Radu,I., coord., (1991). Introducere în psihologia contemporană, Ed. „Sincron”,
Cluj Napoca.
Zlate, M., coord., (2001). Psihologia la răspântia mileniilor, Ed. „Polirom”, Iaşi.

 

prof. Eniko Onodi

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/eniko.onodi

Articole asemănătoare