Europa și Balcanii – modele identitare în discursul publicistic eminescian

Spațiu controversat, textul publicistic eminescian a devenit obiect al unor manipulări interpretative care l-au transformat succesiv, în funcție de conjunctură, într-un text-referință. Utilizarea lui ideologică frecventă ca astfel de lectură referențială nu a avut decât un efect păgubitor, acela de a fi citit pentru a fi citat, deci nu receptat, ci transformat abuziv. Re-considerarea a textului eminescian pleacă din re-cunoașterea sa ca text radical.

O asemenea lectură radicală, care să depășească aserțiunile cu o puternică coloratură ideologică și să înlăture expresiile intuitiv-emoționale excesive ne propunem pentru un corpus de texte jurnalistice eminesciene, din perioada cuprinsă între 15 februarie-31 decembrie 1880. Vom urmări să citim materialele respective în contextul social-politic al apariției lor, pentru a le repune în drepturi sensurile inițiale, în opoziție cu  lectura orientată spre citare și, ulterior,  spre interpretarea articolului de presă, care comprimă ecartul temporal și uzează de tipare ideologice acronice, urmărind explicarea unui sistem printr-o grilă improprie și declanșând speculații negatoare sau partizane, după caz. Teza demersului va fi aceea că, din articolele selectate spre analiză, se desprinde coagularea unei conștiințe balcanice în paralel cu degradarea identității europene.

METODĂ

Metoda de care ne-am folosit este cea a dublei interogări a textului. Modelul estetic hegelian și cel galileian oferă această posibilitate. Între interogarea interpretativă și cea constatativă, opțiunea nu se poate orienta exclusiv. Alegerea uneia dintre metode în defavoarea alteia ne va conduce inevitabil, pentru completarea demersului și spre metoda alternativă. Cele două interogări ale textului se află astfel într-o relație sintagmatică integratoare care oferă o compensare eficientă formalizării, izolării și divizării unor noțiuni, care vor deveni, în demersul nostru, măsuri numerice. Căci, spre a recupera textul radical, ne vom îndrepta spre matematizarea, în primă fază, a informațiilor oferite de seria de articole menționate, fără a avea pretenția de a explica exhaustiv și de a epuiza semnificațiile prin acest protocol numeric. Nu este decât un demers parțial, o cheie de intrare în analiză, care urmărește să detecteze datele obiective, constatabile, să stabilească caracteristici structurale și  mecanisme de constituire pentru a putea integra abordarea interpretativă, sistematică și coerentă. Considerând textele la care vom face referire ca o populație statistică, vom admite că elementele lor constitutive sunt o serie de variabile cu anumite caracteristici cantitative și calitative. Vom direcționa astfel analiza spre modelul trifazic de abordare a realității textului. Cu supraoferta de informație textuală ne aflăm în faza selectivă. Accesul spre faza sintetică ne va indica existența unor raporturi de ordine, figuri, forme, structuri, pentru ca faza ultimă, analitică să ne facă accesibile subsemnele din care e alcătuit întregul tablou. Recursul la această metodă va demosntra viabilitatea și legitimitatea tezei eminesciene cu privire la europenism. Interpretarea clasificatoare pe care o vom întreprinde va pune în lumină configurații de suprasemne care traduc existența în articolele lui Eminescu a unor câmpuri ideatice semnificative.

SUPRASEMNELE „EUROPA”/ „BALCANI”, ÎNTRE OMONIMII ȘI SINONIMII

Europa e, mai întâi de toate, un fapt de conștiință, europeanul nu e o rasă nouă, ci o nouă unitate de stil. În repetate rânduri, Europa a dobândit o formă nouă de unitate care a dispărut în favoarea alteia. Avatarurile ideii europene s-au închegat, pe rând, într-o viziune geografică, biologică, istorică și spirituală, pentru ca apoi să cedeze locul afirmării diferențelor și particularităților. Cât se recuperează din starea ecumenică a europenității în secolul al XIX-lea și cât recuperează Eminescu ne propunem să urmărim în continuare. Dincolo de înțelesul imediat geografic, Europa există în măsura în care relațiile din interior condiționează noi diferențieri. La mijlocul secolului al XIX-lea, Europa nu ființa ca organism unitar, nu procedase la ștergerea diferențelor. Ideea supranațională nu câștigase teren.

Avem de-a face cu o ființă pluricelulară, care intuia o posibilă totalitate pe baza unor criterii destul de instabile. Conștiința primară europeană e o latență, iar Europa e descompusă în fragmente spațiale de pe pozițiile miturilor și ideologiilor naționale. Astfel, apare o Europă schismatică, moștenind fractura secolului V, când Apusul se salvase în detrimentul Răsăritulului slavilor și bulgarilor. Articolele eminesciene oferă o imagine a Europei sub un dublu unghi de refracție: pe de o parte, imaginea din discursul românesc despre Europa și, pe de altă parte, imaginea recuperată din discursul Europei despre ea însăși. Cele 52 de citări ale presei străine, fie de sine stătătoare, fie explicative sau ca repere pentru propriul discurs publicistic devin un material generos pentru configurarea acestei duble imagini. Argumentarea lui Eminescu („noi reproducem din ziare străine tot ce se atinge de țară și ne vine nouă sub mână, fie bine sau fie rău, nu doar pentru că am recunoaște o valoare intrinsecă acestor producțiuni efemere, ci pentru că știm că în apusul Europei opinia publică e o putere cu care trebuie să ne socotim, de care avem a ne teme uneori”) recunoaște, așadar, autoritatea presei europene și influența discursului gazetăresc creator de imagine. Dincolo de această conștiință europeană embrionară, la Eminescu asistăm la cristalizarea unei conștiințe balcanice, resimțite frecvent ca identitară.

Așadar, din supraoferta de informație textuală se rețin următoarele date: din cele 14 unități lexicale ce desemnează fie identitatea, fie alteritatea la nivelului ideii de „Europa”, ocurențele se distribuie astfel: 49 pentru Europa, 51 pentru european, 17 pentru Apus, 13 – apusean, 3 – occident, 6 – occidental, 72 – străin, 18 – străinătate, 21 – Orient, 3 – oriental, 3 – Răsărit, 12 – balcanic, 2 – balcanic, 17 – Peninsula Balcanică, 14 – Dunăre, 6 – în afară, 18 – puteri, 6 – vecini, 4 – alții, 1 – de acolo, 4 – curți, 1 – capitale. Rezultatele numerice demonstrează o frecvență medie de 7,1 a termenului „Europa”, de 2,1 pentru „Apus”, 0,6 – „Occident”, 6,42 – „străini”, 1,71 – „Orient”, 0,2 – „Răsărit”, 2,21 – „Balcani”, 1 – „Dunăre”, 1,28 – „puteri”, 0,42 – „vecini” și „în afară”. Nu putem vorbi, desigur, pentru niciunul din acești termeni de un efect maxim, dar frecvența lor ne îndreptățește să afirmăm că se întrevede coagularea unei Europe, cel puțin la nivel conceptual. Un prim suprasemn este acela al Europei conotate cu semnul alterității, atât la nivel geografic, cât și etnic, confesional și politic.

Un al doilea suprasemn recuperat ca replică la frecvența termenilor „Europa” – „străin” este cel al Balcanilor, cu o conștiință conotată identitar, printr-o solidaritate de traiect istoric. Cifrele indică următoarea situație: 21 de ocurențe ale Orientului, 3- oriental, 12 – balcanic, 3 – Răsărit, 2 – Balcani, 17 – Peninsula Balcanică, 14 – Dunăre. Efectul în ordine ideatică e cu atât mai mare, cu cât un număr mai mic de elemente comportă mai multe conotații. Nu vom căuta aici preeminența afirmării axiologice a elementului identitar, căci lauda și blamul sunt distribuite în mod egal. Discursul nu are, însă, vehemența autodenigrării, iar autoanaliza duce la o distanțare critică necesară. Calitățile sunt dublate de defecte corelative. Spațiul balcanic devine un prototip pentru imaginea viitoare a Europei – o lume complexă, în care diferențele sunt constant reafirmate, dar în care se intuiește o unitate de ansamblu prin raportul opozitiv cu manipularea excesivă a Europei deținătoare de capital politic, economic și de civilizație.

Conștiința balcanică ia naștere din imperativul legitimării, cea europeană e dictată de imperative politice. La Eminescu nu e vorba despre o alegere, ci despre o polarizare care anunță o asumare a alterității în condițiile afirmării identității.

BALCANII, ÎN PERCEPȚIA MOMENTULUI

Spațiul caracterizat prin luxura morală, clișeele retorice intrate în asocieri peiorative – „imperial borderlands” și „butoi cu pulbere al Europei” s-au dovedit accepțiuni de o longevitate neașteptată. Percepția actuală e datoare discursului de la începutul secolului care afirma cu obstinație marginalitatea și potențialul politic exploziv al Balcanilor, care devin un apendice elementar și ireconciliabil al Europei. Textul publicistic eminescian reușește, însă, să surprindă nuanțele interne ale acestui spațiu. Sunt false contradicții între popoarele balcanice. Fricțiunile sunt induse de interesele marilor puteri în zonă. „Rivalitatea din Orient”, „sistemul de șicană zilnică” traduc, de fapt, influențe deformatoare: „peninsula Balcanică înfățișează azi, ca nealtădată, oriveliștea unor aspirații atât de contrarii încât ne e peste putință a vedea în aceste mișcări ceva voluntar, ci suntem siliți a admite influențe de din afară, primejdioase tuturor popoarelor peninsulei” (25 mai 1880). Politica retrogradă a imperiilor multinaționale anacronice subminează independența statelor balcanice. Eminescu optează pentru un echilibru balcanic real în contrapondere cu pseudoechilibrul european, căci dintre cele 21 de referințe la Balcani, cei mai frecvenți sunt termenii de „popor” și „stat”, în timp ce alteritatea e înregistrată ca „putere” europeană, străină, apuseană.
Înțelegerea balcanității vizează nucleele naționale opuse formulei abuzive a „marilor puteri”. Afirmarea națiunii e legitimă când apare ca decizie a voinței de a fi, nu ca rezultat politic artificial. Aici, în Balcani, nevoia de afirmare constantă a identității e recunoscută, de exemplu, și de G.B. Shaw, care, malițios, prognoza că aici vor trăi peste câteva secole ultimii irlandezi, deorece doar aici se va mai pune problema națională.

Orientul este mereu problematic. E măr al discordiei, are afaceri și chestiuni nesoluționate, în timp de Occidentul e văzut doar ca furnizor de capete încoronate. Mai departe, Eminescu nu merge cu tradiționalul clivaj cultural asociat celor doi termeni.

Europa, este, fără îndoială străină – nu mai puțin de 90 de apariții textuale. Ea înseamnă presă, politică, interese, intervenții, putere. Străinătatea e, pentru Balcani, destinație diplomatică, împuternicită să acorde onoruri. Pe sine se percepe ca suprafață reflectantă și exportator de clișee mentalitare. De pe acum, străinătatea e capitalistă,  deținând autoritate financiară și orientată autotelic.

CONCLUZII

Balcanitatea e o realitate pe care, paradoxal, o Europă cu pretenții autoritare o favorizează. Iar Europa dezvoltă încă probleme de adaptare, în timp ce Balcanii își găsesc deja dumul la mijlocul secolului al XIX-lea. Așadar, Europa stă sub semnul omonimiilor. E o Europă divizată, fracturată, total opusă unității de stil actuale. Starea de europenitate e parțială, doar la nivelul discursului. Balcanii favorizează, în  schimb, sinonimii longevive. Determinanții cei mai frecvenți ai Balcanilor sunt noțiunile de popor și stat, conștiința  balcanică ia naștere, deci, sub imperativul legitimării, în timp ce determinanții Europei se înscriu în sfera semantică a puterii abuzive.

Accesări: 66

Articole asemănătoare