Prezenta lucrare evidențiază prezența emoțiilor la preșcolari și la școlarii mici. Pentru ca preșcolarii să depășească unele situații de emotivitate, educatoarea trebuie să asigure o bună dezvoltare socio-emoțională a copiilor. Activitatea cadrului didactic la grupă trebuie să cuprindă acțiuni și activități prin care preșcolarii să interacționeze cu adulții, cu copiii de vârste apropiate în sensul acceptării și respectării diversităților dar și al formării comportamentelor prosociale.
Emotivitatea poate fi moştenită: un mare procent dintre părinţii timizi vor avea copii cu stări emotive accentuate. În cazul acesta, timiditatea trebuie combătută împreună cu familia, poate chiar cu ajutorul unui psiholog.
O dată cu intrarea în şcoală, copilului i se dezvoltă emoţiile şi sentimentele intelectuale. În cazul în care reuşesc să rezolve sarcini dificile de lucru, ei trăiesc emoţii puternic pozitive. În general, calitatea emoţiilor pozitive sau negative depinde de temperament şi de starea de sănătate.
Sentimentele morale de bine, rău, corect, cinstit se înscriu în zonele idealului şi al idealului de sine.
Fiecare dintre noi trăieşte bucuria, tristeţea, dezamăgirea şi prin emoţii. Ce sunt emoţiile? Acestea pot fi catalogate ca fiind reacţii intense, de scurtă durată ale organismului nostru la o situaţie neaşteptată. Ele depind foarte mult de persoană, de starea sa actuală fizică şi mentală, de personalitate, dar şi de experienţele de viaţă pe care le-a trăit. Emotivitatea cântărește mult în personalitatea copilului, dar si a persoanei adulte.
Când vorbim despre emoţii, aspectul cel mai frecvent întâlnit în rândul copiilor îl constituie timiditatea. Copiii timizi sunt mai ezitanţi, mai tăcuţi, au inhibiţii, nu se implică în conversaţiile colegilor, au reţineri în a se alătura unui grup.
Emotivitatea poate fi moştenită: un mare procent dintre părinţii timizi vor avea copii cu stări emotive accentuate. În cazul acesta, timiditatea trebuie combătută împreună cu familia, poate chiar cu ajutorul unui psiholog. Există însă și anumite etape în viaţa copiilor care dau naştere unui nivel ridicat de emotivitate. De exemplu, un copil la vârsta şcolară, care trece prin unele schimbări – de la grădiniţă la şcoala generală sau dintr-un oraş în altul – percepe aceste schimbări ca pe nişte experienţe extrem de solicitante. În această situaţie, gradul de timiditate creşte.
Din cauza timidităţii excesive, unii copii ajung la eşec şcolar: nu se mai pot concentra, nu memorează informaţiile predate. Cu toate că au capacitatea intelectuală necesară pentru a face faţă cu brio lecţiilor, în cazurile extreme, acești copii timizi pot chiar să rămână repetenţi.
Este preferabil ca un copil să fie sensibil, fiindcă va fi capabil să iubească. Ar trebui să fim îngrijorați de cel care nu plânga niciodată. Dar sensibilitatea nu e acelaşi lucru cu suprasensibilitatea. Ţinând de constituţie, emotivitatea excesivă a unor copii, agravată în multe cazuri de atmosfera din familie, îi face să fie foarte vulnerabili la şocuri.
Printre factorii ce influențează negativ emotivitatea copiilor se pot enumera:
- moartea prematură a unui părinte
- starea precară de sănătate
- diverse malformaţii fizice, dobândite sau innăscute
- abandonarea de către părinţi
- abuzurile de orice natură
- alcoolismul părinţilor
- divorţul părinţilor
- plecarea părinţilor la muncă în străinătate.
Copiii emotivi trăiesc totul cu intensitate prea mare, devin palizi, se înroşesc, transpiră, tremură de îndată ce „pragul lor de rezistenţă” este depăşit. La şcoală, ei sunt cei mai adesea ţinta în care lovesc toţi şi suferă mult din această cauză. Notele rele îi cufundă într-un sentiment de nereuşită, cu dorinţa de a fugi din realitate, de a abandona orice încercare.
Părinţii sunt ameninţaţi de două pericole contrare. Primul este tendinţa de a proteja excesiv copilul emotiv. Pentru aceasta, solicită bunăvoința învățătoarei, atât în clasa, cât şi în pauze, de frică să nu fie molestat. Pe de altă parte, copilul descurajează copilul de a se implica în anumite activităţi şcolare sau extraşcolare. Chiar dacă nu este copil unic, cu acest regim caracterul său nu se poate forma; el va rămâne exagerat de sensibil când va trebui să înfrunte singur existenţa. Alţi părinţi se poartă cu el cu multă asprime, dar aceasta poate să îl arunce în disperare, uneori ducând la fuga de acasă sau în cazuri extreme chiar la sinucidere.
Între cele două atitudini extreme trebuie acţionat cu mult tact. Emotivul nu trebuie atacat direct, dar nici nu trebuie să-i cedezi. Pe cât posibil, aceşti copii trebuie implicaţi în lumea exterioară, trebuie implicaţi în diverse activităţi, oferindu-le diferite roluri şi sarcini.
Odată cu intrarea în şcoală, copilului i se dezvoltă emoţiile şi sentimentele intelectuale. În cazul în care reuşesc să rezolve sarcini dificile de lucru, ei trăiesc emoţii puternic pozitive. În general, calitatea emoţiilor pozitive sau negative depinde de temperament şi de starea de sănătate.
În perioada micii şcolarităţi, se întâlneşte adeseori motivaţia mijlocită prin dorinţa copilului de a nu supăra pe părinţi sau pe învăţătoare ori plăcerea de a fi evaluat ca bun. Emotivitatea poate fi generată de:
- exigenţele familiei
- exigenţele învăţătoarei
- subiectivismul.
Lenea, ca fenomen negativ, se manifestă la şcolarul mic împreună cu neglijenţa, egoismul, lipsa de inițiativă, pe terenul lăsat gol prin neantrenarea şcolarului la trăirile emoționale şi sentimente intelectuale.
Emoţiile şi sentimentele estetice se dezvoltă mai ales prin contactul cu produsele artistice, cu frumuseţea naturii, dar şi prin trăirea emoţiilor legate de procesul de creație. Evenimentele festive din viaţa şcolară, serbările, aniversările sociale şi istorice, teatrul şi filmul pentru copii, cântecele, dansurile, înfrumuseţarea clasei, constituie momente importante de dezvoltare a emoţiilor estetice. După 8 ani apare un fel de gust estetic general, care refuză ceea ce este urât, inestetic.
Emoţiile şi sentimentele sociale se cunosc cea mai mare rată de schimbare. În perioada şcolară mică se află numeroase persoane în spaţiul de viaţă, în câmpul psihologic al copilului. Pe de o parte aceştia sunt adulţi cu rol şi status social diferit, iar pe de altă parte sunt colegi aflaţi în competiţie şcolară şi în situaţie egală de învăţătură şi realizare de activităţi şcolare, persoanele din familie şi cercul intim al acesteia, faţă de care există numeroase şi complexe sentimente. Acum iau naştere emoţiile faţă de succesele clasei, de organizarea unei activităţi colective, de micile grupuri aflate în competiţie, sentimente de cooperare, dar şi reacţii emoţionale contrarii şi negative de invidie, mici momente de agresivitate faţă de alţi copii, alte forme de rivalitate.
La această vârstă există încă numeroase manifestări explozive: ţipete, fuga expansivă, râsete în hohote, un fel de explozii implicate în colectivitatea de copii, manifestări amplificate în prezenţa colectivității. Copilul este mai puternic frustrat decât adultul în cazul în care nu i se îndeplinesc dorinţele. Dascălul ocupă un loc important în viaţa emoţională a copilului, deoarece este purtătorul fluxului de cunoştinţe organizate, copilul investeşte personalitatea acestuia cu o responsabilitate totală în domeniul cunoştinţelor. Uneori, când părintele dă o sugestie privind efectuarea lecţiilor, este confruntat cu preferințele nete ale copilului față de „ceea ce a spus doamna învăţătoare”.
Emoţiile şi sentimentele patriotice se identifică cu poporul şi ţara din care faci parte şi alimentează o largă reţea de aspiraţii, atitudini, angajamente, sentimentul datoriei ce va sta la baza sentimentelor civice. Dorinţa de a face ceva folositor comunităţii, ţării şi omenirii se naşte în această perioadă a copilăriei. Sentimentele morale de bine, rău, corect, cinstit se înscriu în zonele idealului şi al idealului de sine.
Bibliografie
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.