Educația incluzivă în școala românească

Educaţia inclusivă şi integrată s-au impus nu doar ca alternative educaţionale moderne, ci au devenit, în ultimii 20 de ani, o realitate a sistemului educaţional românesc.
Acest proces de integrare se regăseşte în primul rând în acceptarea diversităţii. Încurajarea condiţiilor de acceptare a „Celuilalt” înseamnă o intervenţie din start în reducerea posibilelor greşeli cu caracter educativ, didactic, psihologic sau medical.

Educaţia este recunoscută ca fiind unul din drepturile fundamentale ale omului şi a fost inclusă în Convenţia Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi. Mişcările organizaţiilor şi persoanelor cu dizabilităţi de la sfârşitul anilor `60 au declanşat modificarea atitudinii societăţii (inclusiv la nivel legislativ ) faţă de persoanele cu nevoi educative speciale (C.E.S.) în direcţia depăşirii statutului de „Celălalt”  inferior şi încadrarea acestora într-o categorie a diversităţii umane.

Studiile care abordează problematica persoanelor cu cerinţe (educative) speciale au impus vehicularea unor concepte şi sintagme precum: normalizare, egalizarea şanselor, integrare, educaţia integrată şi/sau incluzivă, recuperare funcţională, reabilitare funcţională şi integrare socio-profesională. Normalizarea presupune „asigurarea unor condiţii de viaţă corespunzătoare pentru persoanele cu cerinţe speciale, acceptarea acestora în cadrul societăţii sau comunităţii din care fac parte, fiindu-le asigurate aceleaşi drepturi, responsabilităţi şi posibilităţi de acces la serviciile comunitare (medicale, publice, educaţionale, profesionale, de timp liber, etc.) ca şi celorlalţi membri ai societăţii, în scopul dezvoltării şi valorificării optime a potenţialului de care dispun aceste persoane.” Egalizarea şanselor include ansamblul de măsuri legislative, servicii sociale, instituţii care asigură pregătirea şcolară sau reconversia profesională puse la dispoziţia tuturor membrilor unei societăţi/ comunităţi, în mod particular avându-se în vedere persoanele cu dizabilităţi, astfel încât să se asigure o autentică valorificare a potenţialului psiho-fizic funcţional al acestora.

În domeniul educaţiei, egalizarea şanselor susţine şcolarizarea copiilor cu deficienţe/ disabilităţi în sistemul general de învăţământ (în măsura posibilităţilor materiale şi a asigurării unui personal calificat în cadrul comunităţii în care îşi derulează activitatea instituţia de învăţământ, dar şi în funcţie de particularităţile psiho-individuale ale copilului cu C.E.S.), precum şi cuprinderea în sistemul obligatoriu de învăţământ (grădiniţe şi învăţământul obligatoriu de 10 clase) a tuturor copiilor cu C.E.S., indiferent de tipurile de deficienţe/dizabilităţi, incluzând aici şi deficienţele grave, inclusiv cele multiple, asociate. În plan socio-cultural şi economic integrarea se referă la „acceptarea necondiţionată, includerea organică a tuturor persoanelor, luate împreună dar şi a fiecărui individ luat separat, în condiţiile unei enorme diversităţi a acestora, în limitele condiţiei umane”.

Educația integrată se defineşte ca „ansamblu de măsuri aplicate categoriilor de populaţie ce urmăreşte înlăturarea segregării sub toate formele  şi constituie o tendinţă dominantă în abordarea persoanelor cu dizabilităţi, la nivelul politicilor sociale şi educative, reflectând un proces de trecere de la studiere, constatare şi  explicare spre instituţionalizare şi normativizare (prin legi, declaraţii şi reglementări), devenind o practică obişnuită atât în lume, cât şi în ţara noastră. Educaţia integrată reprezintă o „modalitate instituţionalizată de şcolarizare a copiilor cu dizabilităţi (ca şi a altor copii cu cerinţe speciale) în şcoli şi clase obişnuite sau în structuri şcolare cât mai apropiate de cele obişnuite. Adoptarea, de către şcoala de masă, a ideologiilor educaţiei integrate impune adaptări la nivelul procesului de predare-învăţare-evaluare – prin întocmirea unor documente speciale concretizate în programele de intervenţie personalizată (PIP) şi programele educative personalizate (PEP).

Acestea implică:

a) activităţi de învăţare individualizată, desfăşurată sub îndrumarea unui cadru didactic specializat (profesorul de sprijin sau profesorul itinerant) care îl completează pe cadrul didactic de specialitate;

b) adaptarea curriculumului, realizată de către cadrul didactic specializat (profesorul de sprijin sau profesorul itinerant), împreună cu cadrul didactic de specialitate;

c) alegerea unor conţinuturi ale învăţării care să respecte atât cerinţele curriculumului şcolii de masă, cât şi posibilităţile reale de comprehensiune şi operare cu aceste conţinuturi ale copilului cu C.E.S., toate acestea în aşa fel încât să nu fie deteriorată calitatea învăţării pentru ceilalţi copii;

d) aplicarea unor strategii de predare-învăţare care să faciliteze operarea cu conţinuturile învăţării, atât pentru elevul cu C.E.S. cât şi pentru ceilalţi elevi;

e) gestionarea diferenţiată a timpului – se ştie că fiecare individ are nevoie de timp pentru procesarea noilor informaţii; această perioadă de timp diferă de la copil la copil; una dintre caracteristicile de dezvoltare psihică a copilului cu C.E.S. (mai ales acolo unde există deficienţă mintală) constă în nevoia unei perioade de timp mai îndelungate pentru procesarea informaţiei noi;

f) organizarea spaţiului clasei – trebuie să ţină cont de copilul cu C.E.S. şi de tipul deficienţei acestuia;

g) utilizarea resurselor (atât a celor materiale, cât mai ales a celor umane) – facilitează integrarea copilului cu C.E.S. prin „ajutorul” pe care îl acordă în procesul instructiv educativ.

h) managementul clasei – trebuie să aibă în vedere organizarea activităţilor instructiv educative în forme flexibile de instruire; munca în echipe permite adaptări mai obiective ale procesului instructiv-educativ la particularităţile psiho-fizice ale copilului cu C.E.S., prin fixarea unor obiective operaţionale diferenţiate, alegerea unor conţinuturi accesibile copilului cu C.E.S., aplicarea de strategii diferenţiate de predare, etc.

i) adaptări ale instrumentelor de evaluare, cu accent pe formele de evaluare continuă care monitorizează progresul individual şi facilitează planificarea activităţilor instructiv-educative pentru toţi elevii.

Educația incluzivă se bazează pe modificări, transformări ale şcolii (din punctul de vedere al organizării, al scopurilor trasate, al îmbunătăţirii instrucţiei şcolare, etc.) pentru a putea susţine participarea la procesul de învăţământ al tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi. Ea presupune un proces de adaptare continuă a instituţiei de învăţământ, astfel încât să se asigure permanent valorificarea resurselor materiale şi umane existente, în vederea susţinerii şi asigurării suportului necesar tuturor participanţilor la educaţie. Reabilitarea funcţională şi inserţia socio-profesională reprezintă un sistem de acţiuni complexe care vizează înlăturarea barierelor de natură fizică, medicală, psihopedagogică, psihologică şi socială care pot să apară în calea inserţiei socio-profesionale a persoanelor cu dizabilităţi.

Principii generale ale educaţiei integrate sunt: a) – Principiul dreptăţii sociale, b) – Principiul egalităţii şanselor ,c) – Principiul opţiunii şi deciziilor reale ,d) – Principiul noncategorizării ,e) – Principiul nonsegregării, f) – Principiul normalizării , g) – Principiul dezinstituţionalizării, h) – Principiul integrării , i) – Principiul incluziunii.

Principii specifice ale educaţiei integrate: a) – Principiul respectării proporţiilor natural,b) – Principiul libertăţii de opţiune instituţională ,c) – Principiul eterogenităţii globale ,d) – Principiul valorificării diferenţelor ,e) – Principiul continuităţii în integrare ,f) – Principiul colaborării continue şi intense în educaţia integrată ,g) – Principiul adaptării, dezvoltării şi diversificării curriculare ,h) – Principiul interacţiunii în predare  ,i) – Principiul asigurării şi dezvoltării reţelelor de sprijin ,j) – Principiul intervenţiei timpurii ,k) – Principiul evaluării în raport cu nevoile

Ca orice activitate umană, şi educaţia integrată este orientată spre nişte finalităţi specifice. Caracteristic educaţiei integrate, sub acest aspect, este faptul că, deşi finalităţile cu un grad mai mare de generalitate (ideal, scopuri) îi aparţin, obiectivele cu un grad mai mic de generalitate (obiective cadru/competențe generale, obiective de referinţă/competențe specifice, uneori şi o parte a obiectivelor operaţionale) aparţin curentului principal al educaţiei.

Educaţia integrată își construieşte finalităţile cu un grad mare de generalitate pornind de la curentele ideologice venite din orientările umaniste ale ştiinţelor socioumane şi care promovează ideile de diversitate umană, normalizare, egalizare a şanselor şi de integrare. În ciuda faptului că are propriile finalităţi (până la un punct), educaţia integrată se vede obligată să-şi alinieze aceste finalităţi la cele ale curentului şi politicii generale a educaţiei.

Astfel, educaţia integrată îşi operaţionalizează finalităţile educaţionale prin adaptări şi modificări de diferite grade de complexitate ale finalităţilor curentului principal al educaţiei. Obiectivul principal al educaţiei integrate (echivalentul idealului educativ) îl reprezintă asigurarea accesului egal la educaţia de bază pentru toţi membri unei societăţi/ comunităţi.

Scopurile educaţiei integrate prezintă particularitatea de a avea ca obiect principal copilul cu C.E.S., dar vizează modificări atitudinale şi comportamentale ale copilului valid faţă de copilul cu C.E.S., părând adesea mai degrabă consecinţe implicite ale aplicării politicilor de educaţie integrată. Scopurile educaţiei integrate se constituie într-un corpus care variază în funcţie de particularităţile socio-economice şi culturale ale unei societăţi/ comunităţi, dar care, per ansamblu, vizează următoarele aspecte:

  • Dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la aceeaşi societate/comunitate
  • Dezvoltarea unor comportamente adaptative naturale pentru toţi copiii
  • Dezvoltarea relaţiilor de prietenie între toţi copiii
  • Dezvoltarea unor conduite dezirabile
  • Sensibilizarea elevilor valizi faţă de capacităţile şi nevoile copiilor cu CES 11
  • Dezvoltarea încrederii în sine a copiilor cu C.E.S. prin interacţiunile cu ceilalţi membri ai comunităţii
  • Dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi a abilităţilor pentru toţi elevii (elevii valizi şi elevii cu C.E.S.).

Bibliografie:
1. Alexandru, C. (2008). Copiii cu dizabilități multiple. Educația incluzivă – deziderat al societății contemporane , mai 2008, Timișoara: Editura MacPixel.
2. Cucoș, C. (1996). Pedagogie. Iași: Editura Polirom
3. Stanciu, M., Petrescu, E. (2013). Copiii cu dizabilități. București: UNICEF, România
4. Roșan, A. (2015). Psihopedagogie specială. Iași: Editura Polirom.

Accesări: 194

Articole asemănătoare