Natura, dar al lui Dumnezeu

În educaţia copilului și prin dezvoltarea unei „conștiințe religioase”, formăm treptat atitudini de responsabilitate pentru apărarea patrimoniului natural.

 

Natura este un dar al lui Dumnezeu. Dar acest lucru nu înseamnă că ea nu  trebuie prelucrată, căci multe din cele necesare omului se obţin dintr-o prelucrare a naturii. Numai animalul se limitează la ceea ce îi dă natura. Omul se dovedeşte prin aceasta stăpânul naturii, iar natura imaginaţia lui creatoare. Prin munca sa, omul obţine mijloacele necesare nu numai pentru sine ci şi pentru semenii săi.

Dumnezeu a creat lumea pentru om şi a preconizat conducerea lumii spre comuniunea cu El prin dialogul cu omul. Numai omul se poate bucura de bunătăţile lui Dumnezeu arătate prin lume şi deci se bucură de iubirea lui Dumnezeu, devenind partenerul Lui.

Dumnezeu ne arată iubirea Sa prin lume ca dar pentru a realize un dialog în iubire cu noi. Cum? Noi oamenii să întoarcem lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce să îi de-a lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu se bucură ca omul să renunţe la unele din darurile primite. Acesta este sacrificiul omului. Darul primit şi întors apropie persoanele.Cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lui Dumnezeu este darul vieţii sale însăşi. Această întoarcere a darului nu înseamnă o dispreţuire a darului primit. Întoarcerea unui dar implică preţuirea lui chiar de către cel ce l-a primit.
Omul, deşi ar putea să menţină viaţa până când i-o va lua Dumnezeu, o întoarce lui Dumnezeu prin libertatea sa, printr-o slujire mai înaltă. Aceasta nu înseamnă un refuz al vie’ii primate de la Dumnezeu. Cel ce şi-o dăruieşte de fapt lui Dumnezeu, nu ţine la ea în mod egoist ci o pune în slujba lui Dumnezeu. Iubirea noastră manifestată prin folosirea lucrurilor ca daruri, trebuie să se îndrepte nu numai spre Dumnezeu ci şi spre semenii noştri ca să le câştigăm iubirea, comuniunea cu ei.

Dumnezeu a creat lumea şi nu a lăsat-o  în părăsire ci poartă grijă de ea pentru a nu se întoarce din neantul din care a fost adusă şi pentru a o sprijini să-şi atingă scopul ce I s-a fixat. Dacă citim că Dumnezeu după ce a creat lumea s-a odihnit, nu trebuie să înţelegem că El a încetat orice activitate faţă de lume ci numai că odată cu crearea omului a încetat de a mai crea fiinţe noi pe pământ.

Lumea şi omul se mişcă pentru că tind spre o ţintă desăvârşită pe care nu o au în ei şi câtă vreme se mişcă înseamnă că nu au ajuns la ţinta desăvârşită. Ei suportă mişcarea spre desăvârşire căci nu şi-au dat-o ei şi pentru că nu au desăvârşirea în ei ci au primit-o de la cauză. Cauza nu i-a dus la desăvârşire pentru că ar fi o contradicţie ca Dumnezeu cel infinit să creeze un alt dumnezeu lângă Sine. Aceasta înseamnă că Dumnezeu cel etern se aşează într-o legătură cu lumea atemporală. Dumnezeu s-a coborât la nivelul ei temporal, fără să înceteze a rămâne în eternitate.
Expresia ,, la început” indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul şi înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp cât şi începutul timpului care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu.Începutul timpului înseamnă începutul lucrurilor create, deoarece nu există timp fără lucruri în mişcare.

Creaţia nu este întreagă până ce Dumnezeu nu-i descoperă sensul ei în om. Omul apare doar la sfârşit pentru că el are nevoie de cele anterioare iar cele anterioare nu-şi găsesc sensul decât în om.apariţia celorlalţi oameni din primul om nu mai este o creaţie ca cea de la început căci se rămâne în acelaşi plan. În dialogul continuu al lui Dumnezeu cu omul, relaţia Lui cu lumea temporală îşi capătă sensul ei deplin. Lumea este oferită omului de Dumnezeu, iar lui Dumnezeu de om. Lumea este văzută de Dumnezeu în om şi de om în dependenţă de Dumnezeu.

Omul a fost creat de Dumnezeu şi cu scopul de a-i fi colaborator în opera de îmbunătăţire şi perfecţionare a lumii. Această poruncă dată primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…” arată tocmai rostul omului pe pământ, în această privinţă.

De asemenea, avându-se în vedere darurile cu care au fost înzestraţi protopărinţii neamului omenesc, se ajunge la concluzia că, în starea primordială, omul se găsea în plină armonie cu sine însuşi, şi cu Dumnezeu, şi cu natura externă. În raport cu natura externă, menirea omului este de a stăpâni lumea materială, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ şi ca mijlocitor între Creator şi făpturile neraţionale, ca profet vestitor al voii lui Dumnezeu şi ca preot aducător al jertfei de preamărire şi mulţumire Părintelui ceresc în numele făpturilor necuvântătoare.
Cu cât devenim mai conştienţi de darul vieţii ca dar preţios ce ne vine de la Dumnezeu, cu atât mai mult constatăm pericolul care ne ameninţă astăzi. Pentru prima dată, sistemele care asigură viaţa planetei şi viaţa însăşi sunt puse în pericol din cauza acţiunilor umane iresponsabile. Niciodată oamenii n-au ameninţat atât de grav ca astăzi echilibrul ecologic al întregii noastre planete.

În mod concret, putem spune că încălzirea atmosferei terestre pune în grav pericol supravieţuirea şi dezvoltarea fiinţei umane şi a altor specii vii. Suntem ameninţaţi de efectul cumulativ al factorilor care distrug progresiv stratul de ozon ce protejează pământul, care degradează solul, adică despădurirea, eroziunea şi dezertificarea, salinizarea exploatarea comercială a resurselor, militarizarea şi războaiele, poluarea apelor, degradarea aerului, dispariţia speciilor şi multe altele. Întreaga creaţie este rănită mortal. Este îngrozitor să te gândeşti că specia umană, care a intrat în scena istoriei şi a creaţiei cu numai 80 de mii de ani în urmă, când istoria planetei depăşea 4 miliarde şi jumătate de ani, a fost capabilă să ameninţe şi să submineze baza însăşi a vieţii într-o perioadă de 200 de ani, de la începutul epocii industrială. Această criză îşi are rădăcinile ei înfipte adânc în poftele nestăpânite ale omului, în exploatarea resurselor naturale pentru profit şi îmbogăţire, în structurile economice care refuză să vadă un adevăr elementar, anume ca fiecare sistem socio-economic şi toate împreună nu constituie decât o parte din ansamblul ecosistemului de care depind toate. Economia şi era industrială tratează natura ca şi cum n-ar fi decât „o resursă naturală” şi abuzează de ea.

Făcând aceşti paşi mici în educaţia copilului formăm atitudini de responsabilitate pentru apărarea patrimoniului natural, conştiinţa că suntem parteneri ai lui Dumnezeu în conservarea acestei lumi, administratori ai bunurilor create de El. Formând această conştiinţă religioasă am avea mult respect faţă de natură. Privind mai mult în jurul nostru vom învăţa chiar de la natură: „Munţii sunt profesori de estetică şi de morală”(O. Paler).

„Dacă îl scoli pe cineva ca să-i arăţi un fir de iarbă înrourat, acea fiinţă trebuie să-ţi fie recunoscătoare”(M. Preda).

Bibliografie:
1.Niţă Marian, Ecologia văzută prin ochii credinţei în Dumnezeu, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005.
2.Niţă Marian, Ecoteologie şi dezvoltare durabilă, Editura Sim Art, Craiova, 2008.

Accesări: 222

Articole asemănătoare