În fiecare clasă din România, de la urbanul cosmopolit până la cel mai izolat sat de munte, elevii vin în fața catedrei cu lumi complet diferite în spate. Unii vin cu încredere, alții cu teamă. Unii au părinți care le citesc seara, alții trebuie să-și îngrijească frații mai mici după ore. Și totuși, de la toți se așteaptă același lucru: să răspundă la aceleași întrebări, să învețe în același ritm, să fie evaluați după aceleași standarde. Acest model educațional, deși încă predominant, a început să fie pus sub semnul întrebării.
Educația centrată pe elev nu este o modă pedagogică, ci o reîntoarcere la o învățare umanizată. Este o încercare de a aduce școala mai aproape de nevoile reale ale elevului, de a asculta ce spune (și mai ales ce nu spune) și de a-l învăța nu doar ce să gândească, ci cum să gândească. Însă în România, trecerea de la intenție la acțiune rămâne un drum presărat cu dificultăți.
Ce înseamnă, de fapt, „educație centrată pe elev”?
Educația centrată pe elev este deseori înțeleasă greșit. Unii o reduc la ideea că „elevul face ce vrea”, alții cred că înseamnă doar eliminarea predării frontale. În realitate, este un concept mult mai complex, care implică:
- adaptarea conținuturilor și metodelor la ritmul și stilul fiecărui elev,
- punerea accentului pe învățare activă, pe colaborare și reflexie,
- înlocuirea evaluării punitive cu una care susține progresul,
- și nu în ultimul rând, o schimbare de perspectivă a profesorului – din autoritate supremă în partener de drum al elevului.
Carl Rogers, una dintre vocile cele mai influente în acest sens, spunea că „învățarea semnificativă are loc atunci când este legată de interesele personale ale elevului și când se bazează pe implicarea sa emoțională”. Astfel, profesorul devine un facilitator, un ghid, un model, dar nu un gardian al cunoștințelor.
Realitatea din școlile românești
Pe hârtie, România este aliniată la principiile educației moderne. Legea educației promovează dezvoltarea competențelor-cheie, iar noile planuri-cadru vorbesc despre „concentrarea pe nevoile beneficiarului direct al educației – elevul”. Totuși, în multe săli de clasă, predarea rămâne în esență tradițională. Profesorul dictează, elevii notează. Se rezolvă exerciții, se corectează temele, se dă test. Accentul cade, mai mult ca oricând, pe rezultate: note, medii, examene.
De ce persistă acest model? Nu din rea-voință. Ci pentru că sistemul este construit să-l întrețină: clasele sunt supraaglomerate, timpul este limitat, presiunea socială pentru rezultate la examene este uriașă. Iar schimbarea – mai ales una care presupune ieșirea din zona de confort – nu este ușor de făcut când sprijinul instituțional lipsește sau este doar formal.
O cultură a uniformizării: de ce ne este greu să ne centrăm pe elev
Unul dintre cele mai persistente obstacole în calea educației centrate pe elev este cultura adânc înrădăcinată a uniformizării. Sistemul nostru educațional a fost gândit, decenii la rând, pe modelul industrial – un model care privilegiază disciplina, standardizarea și controlul. Din această perspectivă, elevul este un „recipient” ce trebuie umplut, iar profesorul este furnizorul unic de cunoaștere. Acest model nu favorizează explorarea, ci conformarea.
Într-o clasă tradițională, toți elevii parcurg același conținut, în același ritm, sunt evaluați în același mod. Însă realitatea este că niciun copil nu învață exact la fel ca altul. Unii au nevoie de mai mult timp, alții excelează în învățarea vizuală, unii se exprimă mai bine în scris, alții în desen sau mișcare. Educația centrată pe elev nu presupune abandonarea criteriilor de performanță, ci regândirea modului în care acestea sunt atinse, punând accent pe diversitate și echitate.
Curriculumul și evaluarea – între control și autonomie
Un curriculum național detaliat, încărcat și uneori lipsit de flexibilitate este o altă piedică majoră în calea individualizării învățării. Profesorii se simt presați să „parcurgă toată materia”, ceea ce face dificilă adaptarea conținuturilor la nivelul și interesele elevilor. În loc să devină un cadru flexibil pentru explorare, curriculumul se transformă adesea într-o listă de bifat.
Evaluarea, la rândul ei, reflectă mai degrabă un model selectiv decât formativ. Accentul pus pe note, medii și ierarhii încurajează competiția și conformismul, în detrimentul progresului personal și al învățării autentice. Elevii ajung să învețe „pentru test”, nu pentru ei înșiși. Iar în această logică, greșeala devine un eșec, nu o oportunitate de învățare.
Educația centrată pe elev propune o evaluare continuă, descriptivă, care oferă feedback clar și orientativ. Accentul nu cade pe etichetare, ci pe sprijinirea dezvoltării fiecărui elev în parte. Este nevoie de instrumente diverse – portofolii, autoevaluare, rubrici, proiecte – și de o mentalitate care valorizează procesul, nu doar produsul.
Profesorul – agent al schimbării sau victimă a sistemului?
Schimbarea profundă a paradigmei educaționale nu se poate face fără profesori. Ei sunt puntea dintre intențiile de politică educațională și realitatea clasei. Din păcate, în multe cazuri, profesorii nu au fost formați pentru a funcționa într-un sistem centrat pe elev. Formarea inițială rămâne deseori teoretică, iar formarea continuă, deși mai deschisă la inovație, nu este întotdeauna relevantă sau accesibilă.
Mai mult, în lipsa unui sprijin instituțional real, profesorii care încearcă să schimbe ceva se confruntă cu epuizare, scepticism și uneori chiar rezistență din partea colegilor sau a părinților. A cere unui cadru didactic să aplice metode moderne, să diferențieze, să fie și mentor, și consilier, și evaluator – fără a-i oferi timp, resurse sau autonomie – înseamnă a transforma o idee generoasă într-o sursă de frustrare.
Pentru ca profesorul să poată deveni cu adevărat facilitator al învățării, el are nevoie de încredere, libertate pedagogică și recunoaștere profesională. Este esențial ca formarea continuă să fie aplicată, contextualizată și susținută de comunități profesionale vii – rețele de învățare între colegi, mentorat, feedback constructiv.
Educația centrată pe elev – între aspirație și responsabilitate colectivă
Transformarea profundă pe care o presupune educația centrată pe elev nu poate fi cerută exclusiv profesorilor sau directorilor de școli. Este un efort de sistem, care implică:
- adaptarea curriculumului pentru a permite flexibilitate reală,
- reconfigurarea evaluării în sens formativ,
- alocarea de resurse pentru sprijin individualizat,
- reconectarea școlii cu nevoile comunității,
- o cultură organizațională bazată pe colaborare și învățare continuă.
Școala centrată pe elev nu este o utopie, dar este un proiect pe termen lung. Este nevoie de coerență între ceea ce spunem în documentele oficiale și ceea ce trăim în fiecare zi în clase. Este nevoie de curaj – curajul de a renunța la control, de a accepta incertitudinea, de a da voce elevilor. Este nevoie de încredere – în profesori, în elevi, în potențialul fiecăruia.
Concluzie
Educația centrată pe elev nu este doar o alegere didactică, ci o alegere morală. Ea reflectă convingerea că fiecare copil are dreptul de a fi văzut, ascultat, susținut. Este un demers complex, uneori anevoios, dar profund necesar. Nu putem pretinde rezultate diferite dacă perpetuăm aceleași practici. A învăța să punem elevul în centrul procesului educațional înseamnă, în fond, a reînțelege de ce am ales să fim dascăli.
Bibliografie selectivă
• Dewey, J. (1977). Experiență și educație. București: Editura Didactică și Pedagogică.
• Rogers, C. R. (2008). Libertatea de a învăța. București: Editura Trei.
• Montessori, M. (2014). Descoperirea copilului. București: Editura Herald.
• Cerghit, I. (2006). Metode de învățământ. București: Editura Polirom.
• Cucoș, C. (2008). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. Iași: Editura Polirom.
• Cristea, S. (coord.). (2011). Dicționar de termeni pedagogici. București: Editura Didactică și Pedagogică.
• Legea Educației Naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare.
• Institutul de Științe ale Educației (ISE). (2018). Profilul absolventului – competențe-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții. București.