„A fi prieten” cu proprii copii poate să reprezinte tot atât de bine apropierea ta de ei, coborându-te la mintea lor, fie apropierea lor de tine, ajutându-i să devină adulţi. De altfel, a te apropia de copilărie, a te simţi din nou copil, din când în când, alături de copiii tăi, nu implică alunecarea în infantilism, nici respingerea valorilor, ideilor şi experienţei dobândite de-a lungul existenţei.
Probabil că e, deopotrivă, cel mai bun mijloc de a comunica într-o formă asimilabilă, întrucât e lipsită de aroganţă. Dar, pentru a ajunge la aceasta, trebuie fără îndoială să fi păstrat tu însuţi ceva din această preţioasă sensibilitate a copilăriei pe care anii şi grijile o atenuează prea des, deşi ea uneori se reînsufleţeşte dacă stabileşti contactul cu cei care se găsesc încă la vârsta la care sensibilitatea se află în toată prospeţimea ei.
„Căci a iubi nu înseamnă numai a da viaţă, ci înseamnă îndeosebi a da dreptul de a exista, ceea ce implică un anumit neprevăzut, căci viaţa nu ascultă decât rareori de planurile pe care ţi le-ai făurit; iar dacă fiul pe care-l doreai politehnician devine un bun artist, trebuie să fii în stare să nu i-o reproșezi, ci chiar să te bucuri de aceasta.”
Am reluat acest citat al lui Andre Berge deoarece este deosebit de sugestiv şi plin de conţinut pentru educarea părinţilor. Educaţia părinţilor este o formă de intervenţie asupra părinţilor în favoarea educaţiei copiilor lor. Scopul ei nu vizează schimbarea valorilor cu care operează familia, ci ea încearcă să crească, la toţi membrii comunităţii, competenţele şi abilităţile educative. Scopul este să sprijine părinţii să-şi dezvolte priceperile parentale şi încrederea în forţele proprii şi să îmbunătăţească capacităţile lor de a îngriji şi sprijini proprii copii.
O mare atenţie trebuie acordată activităţii de învăţare. Multe piedici intelectuale provin din ideea pe care ne-o facem despre ele. Exceptând şcolarul care suferă de o deficienţă reală a facultăţilor mintale, sunt mulţi pe nedrept convinşi de incapacitatea lor de a-şi face tema sau de a învăţa lecţia ce li s-a dat. Neliniştea, lacrimile, furia, sunt declanşate de sentimentul că sunt opriţi de un zid de netrecut. Zidurile nu vor fi doborâte dacă se va repeta: ”Fă un efort” sau „Haide, e uşor!” şi se va reîncepe de douăzeci de ori aceeaşi explicaţie, adeseori cu nerăbdare crescândă; trebuie efectiv o schimbare de atmosferă, pentru ca să ajungă copilul să admită drept posibil ceea ce a decretat, o dată pentru totdeauna, drept imposibil si mai presus de puterile sale.
Mulţi educatori reduc totul pentru copil la o problemă de efort, având drept efect frecvent şi deplorabil pe aceea de a-i face şi mai constrâns efortul.
Adultul consideră drept date imediate şi drept evidente iniţiale, ceea ce în realitate necesită o întreagă muncă de elaborare uitată, după cum nu se mai gândeşte nimeni la eşafodul care a fost necesar pentru construirea unei clădiri, atunci când clădirea este terminată ” .
Exigenţele educatorului trebuie întotdeauna să fie proporţionale cu posibilităţile actuale ale celui care se adresează. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ceară decât ceea ce e uşor, ci dimpotrivă ceea ce e greu, trebuie totuşi să rămână pe măsura posibilităţilor individului solicitat, îndemnându-l cu orice preţ, să depună toate eforturile, dacă e necesar, pentru a atinge scopul propus. Realizarea acestei depăşiri – care, în cele din urmă, copleşeşte copilul de fericire şi entuziasm – necesită o motivaţie suficientă pentru ca depăşirea să fie dorită.
Copilul are nevoie să fie motivate pentru tot ceea ce inteprinde. Faptul că educatorii sunt motivaţi în locul lui nu este suficient. La baza motivaţiei activităţilor unui copil stă relaţia afectivă cu mediul înconjurător, relaţie ce joacă un rol hotărâtor. Când există înţelegere deplină întreadult şi copil, se crează un climat de bunăvoinţă. De asemenea nu trebuie neglijate resorturile afective ale activităţilor extraşcolare, îndeosebi când copilul nu-şi găseştemotivaţie pentru studiile sale. Un singur lucru însă este grav – dezinteresul total. Jocul înseamnă , totuşi ceva.
Copilul care se agită în timpul recreaţiei dovedeşte că nu şi-a pierdut dinamismul şi ar însemna o greşeală dacă i-am reproşa acest lucru. Privarea unui copil de o activitate care-i place, ca pedeapsă pentru că nu a dovedit tragere de inimă în altă activitate, nu a trezit niciodată un sentiment de afecţiune faţă de activitatea pentru care a fost sancţionat în urma faptului că îi era nesuferită.
Părinţii nu au încredere în astfel de activităţi care-l distrag în aparenţă de la îndatoririle faţă de şcoală. Şi totuşi, aceste activităţi sunt capabile de a restabili în mod optim echilibrul compromis din cauza dezinteresului faţă de studii. Este de dorit să se stabilească un echilibru între plăcerile de ambele feluri şi pentru aceasta e absolut necesar să se lase o libertate a iniţiativelor spontane, atunci când sunt constructive.
Părintele bun este acela care reuşeşte să răspundă adecvat nevoilor copilului sau dezvoltând nu abedienţa, ci respectul individualităţii şi autonomia de la vârstele cele mai fragede. Pugh, De Ath şi Smith, 1994, precizează următoarele calităţi ale părintelui bun :
- să asigure o autoritate optimă fără a fi supraprotectivi, cu autoritate totală sau permisivi;
- să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibili la nevoile lor;
- să formuleze aşteptări realiste;
- să găsească timp să împărtăşească experienţa copiilor lor, să mănânce împreună, să se joace împreună;
- să promoveze un mediu sigur, stabil cu reguli clare de respectat;
- să glumească cu copiii, să îndrume activităţile lor;
- să comunice liber cu copiii;
- să ia decizii şi să accepte responsabilităţi;
- să poată stăpâni stresul şi să rezolve conflictele;
- să vadă lucrurile din punct de vedere al copilului;
- să nu permită pedepse dure, ci să încurajeze întărirea pozitivă a comportamentelor bune;
Mai multe studii, lucrări şi certătări au identificat o serie de factori de risc determinaţi de comportamentele părinţilor şi care afectează dezvoltarea copiilor. Printre acestea enumerăm :
- lipsa unor reguli clare între părinţi şi copii;
- cerinţe vagi şi confuze faţă de copii;
- supravegherea inadecvată când părinţii nu cunosc programul şi activităţile propriilor copii;
- disciplina fără consistenţă;
- ignorarea comportamentelor adecvate si pedepsirea celor inadecvate;
- lipsa unei comunicări şi a împărtăşirii experienţei;
- conflictele dintre părinţi;
- aşteptări prea mari sau prea mici în raport cu copilul;
- incapacitatea unor părinţi de a fi empatici cu nevoile copiilor lor;
- încredere puternică în valoarea pedepsei;
- rolul inversat – unii părinţi caută în copii împlinirea propriilor nevoi emoţionale etc.
P.Osterrieth arată că în meseria de părinte fiecare vine cu modele interne larg anacronice în raport cu familia actuală fiecare este îndemnat , ca tată sau ca mamă, să actioneze conform cu modelele de care este impregnat de la cea mai fragedă vârstă. Dar aceste modele nu-şi păstrează întotdeauna validitatea şi de aceea fiecare părinte trebuie să ia totul de la început, să-şi gândească bine rolul.
Educaţia părinţilor aduce valoare relaţiilor din cadrul familiei dar şi părinţilor ca persoane. Dacă vor şti mai bine, vor acţiona mai eficient şi vor avea mai mult succes. În planul personal aceasta va însemna creşterea încrederii în propriile forţe şi o atitudine mai flexibilă şi deschisă faţă de urmaşi.
În planul imaginii de sine, se constată că activităţile propuse de programele de educaţie a părinţilor ajută persoana pentru a se descoperi ca partener şi ca părinte dar şi ca individ intenţionat.
În planul relaţiilor cu anturajul familial, educaţia familială provoacă schimbări care se repercutează asupra climatului general al familiei, ceea ce se traduce în faptele cotidiene printr-o abordare mai conştientă a relaţiilor dintre părinţi şi copii, a funcţiilor de mamă, tată, frate mai mare, soţ, soţie.
În planul relaţiilor educaţionale, educaţia familială, permite părinţilor să se apropie de instrumente didactice stăpânite de profesionişti, dar şi să creeze o metodologie originală, a familiei sale.
Practicile educative ale familiei şi cele ale şcolii nu se mai înscriu într-un raport antagonic, ci se completează reciproc. Dacă părinţii se implică tot mai mult în dezvoltarea copilului, şcoala se deschide progresiv către familie. Există o mulţime de sarcini comune între şcoală şi familie, aşa cum sunt şi o mulţime de sarcini specifice fiecăreia.
L. Katz ( 1982 ) precizează că părintele şi profesorul se diferenţiază printr-un număr de sarcini care sunt neliminate pentru părinte, pe când pentru un profesor sunt cunoscute.
Obiectivul prim al educaţiei familiale vizează să mobilizeze părinţii în scopuri educative şi antrenează în acelaşi timp o diferenţă de percepţie asupra câmpului şcolar. Părinţii au, ca efect,o viziune mai optimistă şi mai activă faţă de şcoală. Atitudinea de închidere în sine, de resemnare faţă de eşecul şcolar, se estompează pentru a face loc unei explicaţii favorabile referitor la copil şi la viitorul pozitiv al acestuia.