Dislexia – manifestare și modalități de intervenție

Dislexia este o tulburare la citit manifestată prin modificarea cuvintelor, prin greșeli de lectură. Este un deficit de un anume grad, în recunoașterea și înțelegerea textelor scrise, tipărite sau de mână. Totodată prezintă o lecturare lentă, greoaie, cu ezitări și chiar blocaje în citire. Această deficiență poate fi sesizată în jurul vârstei de 6-7 ani, când apare, de asemenea, și însușirea cititului.

Copilul evită lecturarea și ezită să citească cu voce tare. Dislexia este o deficiență de învățare frecventă care împiedică dezvoltarea capacității de a citi (sursă: Wikipedia). Dislexia reprezintă, așadar,  dificultatea de a stăpâni în mod precis și fluent limbajul scris-citit, dificultate ce afectează la nivel mondial  aproximativ 1 din 5 oameni (fie că se manifestă într-o formă mai puțin severă, fie că vorbim de situații grave). Acest lucru se produce indiferent de limba maternă, iar dificultățile întâmpinate de dislexici persistă pe tot parcursul vieții.

Dislexia nu are nicio legătură cu nivelul de inteligență al individului, cum greșit se crede. Doar că dislexicii trebuie să decodeze fiecare cuvânt, cauză ce duce la un ritm lent al lecturii. Majoritatea oamenilor consideră că dislexie este atunci când vezi literele sau cuvintele invers, de exemplu b în loc de d sau are în loc de era. Dislexia este cauzată de o problemă de procesare fonologică, adică cei afectați nu au nicio problemă în vizualizarea limbajului, ci cu manipularea acestuia. Atunci când citește, un elev dislexic este nevoit să despartă cuvântul în silabe, fapt ce îi solicită mult timp și-l face să rămână în urmă. Nu mai adaug frustrarea pe care o simte atunci când se confruntă cu dezaprobările celorlalți, care nu înțeleg, de fapt, cu ce problemă se confruntă. Neurodiversitatea este o idee care trebuie reținută, deoarece există diferențe între structura și funcția creierului uman și nu ar trebui să ne grăbim în a eticheta anumite abateri de la normă.

Cei cu variații neurobiologice ca dislexia, inclusiv personalități creative și inventive ca Picasso, Michelangelo, Albert Einstein, Steven Spielberg, Whoopi Goldberg, Cher sau Muhammad Ali (toți dislexici) au demonstrat că pot avea succes în diferite domenii de activitate. Creierul persoanelor dislexice funcționează diferit. Este știut faptul că emisfera stângă prelucrează limbajul, implicit cititul, iar cea dreaptă se ocupă de activitățile din spațiu. Cercetările au demonstrat faptul că în cazul dislexicilor creierul se bazează mai mult pe emisfera dreaptă și pe lobul frontal comparativ cu creierul non-dislexicilor. Acest lucru explică de ce atunci când citesc un cuvânt, acesta străbate o cale mai lungă până ajunge în lobul frontal. Din cauza acestor scăpări neurobiologice  astfel de persoane citesc mai greu. Dar depistând problema, își pot modifica fizic creierul și îmbunătăți cititul printr-o intervenție multi-senzorială care împarte limbajul și învață cititorul să decodeze pe baza silabelor și a regulilor de scriere. În acest fel, persoanele care au dislexie încep să-ți folosească tot mai des emisfera stângă pentru citire și-și pot îmbunătăți performanța.

Iată de ce este foarte important ca fiecare cadru didactic să poate identifica în colectivele de elevi pe cei care sunt afectați de dislexie, pentru a putea veni în sprijinul educație lor printr-o serie de măsuri adecvate. Copiii dislexici nu pot însuși citit-scrisul cu metodele de predare obișnuite, având nevoie de metode și de terapii specifice. Dislexia, neidentificată și neabordată în mod adecvat în școală, poate avea urmări grave în ceea ce privește dezvoltarea emoțională, conducând la tulburări în dezvoltarea personalității și dificultăți de integrare socială.

Dislexia nu este o boală, ci un mod diferit de a recepta realitatea scrisă. Elevii dislexici pot avea rezultate academice deosebite, dacă profesorul vine în sprijinul său cu un suport educațional bine structural și multi-senzorial și dacă acesta se simte înțeles și apreciat în colectivul din care face parte.

Este foarte important ca atunci când se observă dificultăți de citire să se intervină prin :

  • utilizarea audio-book-urilor la activitățile de la clasă
  • folosirea imaginilor pentru a transmite un mesaj
  • încurajarea elevilor de a-și lua notițe folosind tablete,  telefoane sau alte instrumente tehnologice
  • adaptarea temelor pentru acasă la potențialul elevilor
  • lectura în cor
  • repetarea cu voce tare a unei idei, fixarea ei la nivel mental și apoi scrierea acesteia
  • posibilitatea de a înregistra anumite secvențe ale lecției astfel încât să le poată reasculta de câte ori este nevoie
  • înregistrarea lecturii (acasă) și prezentarea ei în clasă (în cazul elevilor emotivi sau cu un ritm lent de lectură)
  • exerciții care să le dezvolte creativitatea (știut fiind faptul că dislexicii nu se bazează pe memorie, dar sunt foarte creativi)
  • atitudine tolerantă și răbdătoare
  • exerciții repetitive care duc la însușirea unui algoritm
  • oferirea de feed-back pozitiv și constant pentru creșterea stimei de sine

Depistate însă la timp, dificultăţile de învăţare pot fi transformate în atu-uri. Dacă nu sunt buni la matematică sau la română, copiii cu astfel de probleme pot excela în domenii precum arta sau sportul. Și aici apare cu adevărat o mare problemă. În România nu există o evidență clară a numărului de copii dislexici, dar estimările apreciază aproximativ 1 caz la 10 elevi. Lipsa unui raport este cauzată și de informarea precară a unora dintre părinți și profesori, care nu înțeleg dizabilitatea copilului și dau vina pe lene sau delăsare, considerând afecțiunea retard. Mulți dintre aceștia subestimează IQ-ul copilului, deși, în realitate, această dizabilitate nu are (așa cum am subliniat anterior) nicio legătură cu nivelul de inteligență al copilului. Într-adevăr, legea prevede ca elevii cu dificultăţi de învăţare să fie integraţi în învăţământul de masă și tehnicile de abordare să fie diferite. În realitate,  problema cu care se confruntă școlile este numărul mic al specialiștilor formați pentru aceste domeniu  (psihomotricieni), care să depisteze corect dislexia. Această sarcină le revine în mare parte profesorilor de la clasă, care nu sunt pregătiți în acest sens. Un alt aspect important: odată identificat elevul dislexic, trebuie inclus într-un program de sprijin. Nimic imposibil, doar că lipsa profesorului de sprijin de la clasă (care să lucreze efectiv cu acești copii, așa cum se întâmplă, de pildă, în școlile din Marea Britanie) duce la realitatea zilelor noastre: elevii sunt marginalizați și vulnerabiltatea lor devine cauza eșecului școlar.

De aceea, este foarte importantă depistarea copiilor care prezintă simptome privind predispoziția spre dislexie sau tulburarea lexico-grafică și includerea acestora într-un program coerent de sprijin.

Surse:
Arianna Pinton, Copilul meu este dislexic, Editura Lizuka Educativ
en.wikipedia.org/wiki/Dyslexia

 

prof. Oltea Nistor

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/oltea.nistor

Articole asemănătoare