Dificultăți ale integrării elevilor cu A.D.H.D. în școlile de masă

Sindromul deficitului de atenţie cunoscut sub denumirea generică de sindrom ADHD, este un domeniu destul de puțin cercetat. Identificat şi sub numele de hiperkinezie, hiperactivitate sau deteriorare minimală a creierului, ADHD-ul a primit acest nume şi a fost descris abia în anii 70. În general, toţi cei care lucrăm în educaţie ne confruntăm la un moment dat cu problemele specifice hiperactivităţii, iar tot mai des cu simptomele specifice ADHD. În aceste situații, demersul educativ aduce în discuție identificarea unor strategii pedagogice eficiente pentru elevii cu probleme de hiperactivitate și care manifestă dezinteres pentru activitățile școlare. 

Pornind de la definiţiile consacrate de specialiştii acestui domeniu, putem încerca o definiţie pe care o considerăm  a fi utilă celor implicaţi în educaţie, în special în cadrul şcolii, care se confruntă cu simptomele acestui sindrom: „ADHD este una dintre cele mai frecvente probleme de ordin neurocomportamental cu care se confruntă în prezent copiii, fiind marcată de seria de efecte negative provocate de lipsa atenţiei, impulsivitate şi hiperactivitate. Simptomele sale sunt în mod evident în disonanţă cu stadiul normal de dezvoltare al copilului şi intră frecvent în conflict cu normele şi regulile formale şi informale ale culturii şcolare, provocând dificultăţi în viaţa cotidiană”.

Această afecţiune neurobiologică afectează ambele sexe fiind prezentă, conform statisticilor, la un număr de 5-8 procente dintre copiii de vârstă şcolară, aceasta persistând şi la maturitate în aproximativ 60% din cazuri. Ea este prezentă cu preponderenţă la băieţi, raportul dintre aceştia şi numărul fetelor este de 4:1.

Atunci când elaborăm, selectăm sau implementăm strategii de succes destinate incluziunii şcolare a elevilor cu ADHD, este vital să avem mai întâi o bună înţelegere asupra caracteristicilor copilului, inclusiv asupra disfuncţiilor sau condiţiilor specifice care le afectează activitatea în sala de clasă, demersul fiind obligatoriu pentru orice activitate didactică.

Când vine vorba de educaţie şi şcoala pe care ar trebui să o urmeze copiii lor, cei mai mulţi dintre părinţi aleg şcolile de masă datorită mai multor factori (apropierea de domiciliu, şcolile de masă sunt mai ieftine şi pentru orice copil care vrea să înveţe, sunt mai accesibile, şcolile private sunt puţine şi foarte costisitoare, şcolile de masă acceptă copii din toate clasele sociale, etc.) Problema apare atunci când copiii au anumite probleme de sănătate.  Fiind vorba de copii cu ADHD, aceştia, ca şi mulţi alţii care se confruntă cu probleme de sănătate ce necestită educaţie specială, cât şi părinţii lor, întâmpină numeroase impedimente la alegerea şcolii de masă ale cărei cursuri să le urmeze, cu toate că legea din România oferă dreptul la educaţie pentru toate categoriile de copii.

Deşi este o boală care debutează în copilăriei aceasta poate avea repercusiuni şi în viaţa adultă a individului. Riscurile la care se supun elevii cu ADHD netratat corespunzător sau la timp sunt: repetenţia şi abandonul şcolar, accesul redus în învăţământul superior, izolare socială, rezultate profesionale nesatisfăcătoare, implicarea în activităţi antisociale, depresia şi alte tulburări de personalitate, fumatul şi consumul de alcool sau de droguri sau implicarea în accidente rutiere pe fondul încălcării regulilor de circulaţie.

În ceea ce priveşte boala pe care o au, aceasta constituie principalul factor care îi face pe aceşti copii nişte inadaptaţi şi neacceptaţi. Dintre obstacolele integrării care ţin strict de persoana în cauză se pot enumera: neatenţia şi lipsa concentrării la orele de curs sau la activităţile întreprinse, stima de sine foarte scăzută, impresia permanentă că nu este iubit şi/sau acceptat, poate chiar urât de cei din jur, sentimentul de a nu fi doriţi şi înţeleşi ce duce la creşterea frustrării şi la manifestarea agresivităţii faţă de cei cu care intră în conflict, dificultăţi de învăţare, relaţionare, comunicare şi comportament inadecvat, nerespectarea regulilor şi instrucţiunilor, uşurinţa cu care sunt distraşi de stimulii externi şi frecvenţa uitării lucrurilor. Mai mult, evitarea activităţilor care impun efort sau care nu-i plac, dorinţa de a fi totul cum vrea el, dorinţa de a ieşi mereu în evidenţă indiferent de preţ sau situaţie, nerespecarea celorlalţi colegi, lipsa diagnosticării şi a medicamentaţiei specifice, precum şi acumularea lacunelor în ceea ce priveşte partea teoretică a lecţiilor parcurse şi imposibilitatea ţinerii ritmului cu clasa din care face parte sunt aspecte ce completează tabloul dificultăţilor integrării unui copil cu sindrom hiperkinetic într-o şcoală normală.

De multe ori, sistemul actual de învăţământ din România îngreunează condiţiile de şcolarizare ale unui copil cu ADHD în loc să le faciliteze aşa cum este legiferat, iar refuzul unor şcoli de a accepta, de a integra sau de a lucra cu astfel de copii pe motiv că este prea dificil de lucrat cu ei, sunt diferiţi sau că ar strica prestigiul şi performanţele clasei şi ale şcolii, programa prea încărcată, materialele didactice foarte vechi, insuficiente, inadecvate sau de proastă calitate, lipsa resurselor temporale, numărul redus al profesorilor de sprijin şi al consilierilor şcolari sau chiar lipsa acestora în unele şcoli, dascăli ce se simt depăşiţi de situaţie sau care nu au pregătirea necesară pentru a lucra cu copii cu deficit de atenţie şi hiperactivitate, prezenţa claselor simultane ca rezultat al numărului redus de copii, lipsa timpului pentru adaptarea la ritmul de învăţare al copilului cu ADHD, dificultatea adaptării curriculum-ului la cerinţele particulare ale cazurilor întâlnite, inexistenţa unui curriculum diferenţiat bine structurat, lipsa ajutorului medical de specialitate sau care este prea departe de şcolile din mediul rural şi planul de intervenţie personalizat întocmit doar pe hârtie sau întocmit prost, fără a ţine cont de particularităţile specifice copilului cu ADHD sunt realităţi cu care elevii ce suferă de această boală se confruntă zi de zi.

Chiar şi societatea în care trăim atât de axată pe globalizare şi modernizare, în pofida numeroaselor campanii pentru toleranţă în toate domeniile de activitate, aduce de foarte multe ori obstacole în calea integrării copiilor cu sindrom hiperkinetic în şcolile de masă. Astfel, etichetarea, privirea cu răutate a cazurilor de ADHD întâlnite, refuzul unor părinţi de a-şi lăsa copiii să se împrietenească, să vorbească sau să se joace cu un astfel de copil, numeroasele prejudecăţi existente, judecarea prea aspră a copiilor cu ADHD şi a părinţilor lor, atitudinile negative ale celor din jur sau ignoranţa şi nepăsarea faţă de problemele aproapelui sunt doar câteva din piedicile pe care societatea și comunitatea în care trăiesc aceşti copii le pot genera.

În funcţie de cum au fost educaţi acasă, de exemplele pe care le-au văzut în familie şi în mediul apropiat şi de personalitatea pe care o au, până şi ceilalţi copii din şcoală pot da naştere unor impedimente în calea integrării şi adaptării copilului cu ADHD în şcoala normală. Dintre acestea se pot aminti: marginalizarea elevilor cu probleme, teama celorlalţi de astfel de copii, faptul de a se simţi deranjaţi, ofensaţi sau ruşinaţi de prezenţa unui astfel de copil în clasă sau în şcoală, refuzul de a socializa sau de a se împrieteni cu aceştia pe motiv că sunt diferiţi şi evitarea de a-l alege în echipă pe copilul cu ADHD la jocurile sportive sau în activităţile pe grupe, dar mai pot exista şi altele.

Părinţii copiilor suferinzi de hiperactivitate, deşi ar trebui să fie primii care sar în sprijinul lor, pot, uneori din necunoştinţă de cauză şi fără să vrea, să genereze obstacole în calea adaptării copiilor lor la sistemul de învăţământ normal. Prin urmare aceştia se pot găsi în situaţia de necunoaştere şi nerecunaştere a simptomelor ADHD-ului, de grijă excesivă şi cocoloşire prea multă a copilului, de neimplicare a copilului în activităţile casnice cotidiene, de dezinteres şi ignoranţă faţă de starea de sănătate şi nevoile copilului lor, de a avea o situaţie materială precară şi condiţii de trai slabe, de a manifesta vicii cum ar fi consumul excesiv de alcool şi/sau tutun sau de a fi reticenţi şi sceptici în ceea ce priveşte solicitările şi atenţionările venite din partea şcolii cu privire la situaţia copilului lor.

Cu toate că dascălii se presupune că ar trebui să lucreze şi să ştie să lucreze cu toate categoriile de copii, fiind pregătiţi temeinic în acest sens, nu puţine sunt cazurile în care aceştia refuză să se ocupe de elevii cu deficit de atenţie şi hiperactivitate pe motiv că este prea greu de lucrat cu aceştia, iar ei nu dispun de timpul necesar, fiind prea ocupaţi sau implicaţi în alte activităţi. Ba mai mult, privirea ca fiind un copil problemă a elevului cu ADHD, dezinteresul, ignoranţa şi neimplicarea, axarea pe lucrul cu partea normală de copii din clasă, excluderea copiilor cu sindrom hiperkinetic din unele activităţi şcolare şi neimplicarea acestora în activităţi extracurriculare, pedepsirea excesivă, ridicarea frecventă a tonului sau observarea doar a părţilor negative la aceştia, fixarea prea pronunţată în sistemul tradiţionalist de predare-învăţare, refuzul de a adopta la orele de curs a acelor metode şi mijloace care să faciliteze învăţarea şi să stârnească interesul tuturor copiilor din clasă şi lipsa comunicării sau comunicarea deficitară cu elevii pot constitui dificultăţi de adaptare şcolară a copiilor cu ADHD, dar care nu ţin de ei sau de boala pe care o au, ci strict de cei ce instruiesc.

În concluzie, ADHD este una dintre cele mai frecvente probleme de ordin comportamental cu care se confruntă în prezent unii copii, fiind marcată de o serie de efecte negative provocate de lipsa atenţiei, impulsivitate şi hiperactivitate. Simptomele sale sunt mai evident în disonanţă cu stadiul normal de dezvoltare al copilului şi intră frecvent în conflict cu normele şi regulile formale şi informale ale culturii şcolare provocând dificultăţi în viaţa cotidiană.

La nivelul şcolilor de masă, există cazuri frecvente în care copiii ce prezintă simptome ale sindromului ADHD sunt nediagnosticaţi, fie din cauza neglijenţei părinţilor şi a refuzului acestora de a lua măsuri chiar dacă au cunoştinţă de aceste probleme ale copilului lor, fie din cauza profesorilor care nu acordă suficientă atenţie comportamentului unora dintre copii şi care se află de cele mai multe ori în imposibilitatea de a acţiona, mai ales dacă predau la ţară unde o bună parte din clasă este formată din copii rromi care, la rândul lor, prezintă aspecte de inadaptare.

În cazurile în care copiii ce prezintă probleme la nivel de şcoală sunt diagnosticaţi sau suspecţi de a suferi de sindrom hiperkinetic şi de deficit de atenţie, aceştia necesită o atenţie aparte şi un program de remediere şi ameliorare a simptomelor temeinic stabilit de către o echipă formată din medic specialist, psiholog, dascăli şi, cel mai important, părinţi. Dacă vreo verigă a acestei echipe prezintă dezinteres sau este slabă, toată munca cu acest tip de elevi poate fi sortită eşecului.

 

prof. Lavinia-Maria Chiș

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/lavinia.chis

Articole asemănătoare