Despre ecologie și educație ecologică

Încă din Antichitate, scrierile lui Aristotel, Hipocrate, Dioscoride, Teophrast pun în evidență faptul că oamenii făceau observații asupra naturii. Considerat drept părintele ecologiei animale, Aristotel a studiat obiceiurile și comportamentul pasărilor, diferitele procese legate de viața acestora, cum ar fi: reproducerea, migrația, hibernarea, hrănirea, schimbarea culorilor etc. [3, p.82]

Theophrast din Eresos, fostul student al lui Aristotel și succesorul său ca director la Lyceum-ului din Atena, este considerat tatăl botanicii, dar și unul dintre fondatorii ecologiei. Inovația sa principală este evidențierea unei legături între obiectele perceptibile ale naturii și rațiune. A descris experiențe de germinare, a observat influenta diferiților factori abiotici asupra evoluției plantelor, pentru ecologia plantelor cultivate este de remarcat descrierea polenizării (smochinul).

După prăbușirea Imperiului Roman de Apus (sec. al V-lea), se instituie o stagnare a științei și educației. Este însă de remarcat sistemul educațional al francilor (Carol cel Mare), care a dus la înființarea primelor universități (întâi Bologna, apoi Salamanca, urmate de Pisa și Padova). În acest context au apărut idei progresiste cum ar fi cea a lui G. F. Leibniz (1646-1716), filozof și matematician, care a postulat ideea cum că în univers toate sunt legate de toate. Alte idei care au stat la baza apariției ecologiei au fost acelea exprimate de W. Derham (1657-1735) în lucrarea ,,Istoria naturală a animalelor” , unde apare ideea protecției mediului.

O reală contribuție în dezvoltarea ecologiei o are C. von Linnaeus (1707-1778), medic și profesor la Universitatea Uppsala deschisă în anul 1477 în Suedia. Lucrările sale asupra florei regionale, asupra geografiei vegetației Scandinaviei, asupra lanțurilor trofice, sunt recunoscute ca fiind importante în apariția ecologiei, ca știință.

Charles Darwin (1809 -1882) pune bazele teoriei evoluției și împreună cu A.R. Wallace în 1859 prezintă teoria selecției naturale, urmată apoi de publicarea lucrării ,,Originea speciilor”. Este un moment important în drumul spre apariția ecologiei deoarece astfel se demonstrează prin fapte conexiunile care există în natură, care este semnificația lor pentru evoluție, caracterul dinamic și istoric al originii speciilor.

Ernst Haeckel (1834-1919), promotorul lui Darwin în Germania, introduce în 1866 termenul de ecologie (de la grecescul oikos – casă, gospodărie, economie și logos – știință). Prin ecologie Haeckel definește acea știință care descrie condițiile luptei pentru existență, știința  gospodăririi naturii. În acest context a pus în evidență relațiile care se stabilesc între animale și mediul lor de viață, relații pe care le consideră complexe directe și indirecte și care determină lupta pentru existență.

În jumătatea a doua a sec. al XIX-lea s-au acumulat multe idei și interpretări cu caracter ecologic în câmpul unor științe cum ar fi: zoologia, botanica, bacteriologia, în conținutul cărora ideile ecologiei plantelor și ecologiei animalelor prind contur. Apar noțiunile fundamentale ale ecologiei, respectiv acelea de bioceneză (Karl Moebius -1877), habitat (F.E. Clements- 1905), biotop (F.Dahl -1908) și ecosistem (A.G. Tansley -1935). Urmează o serie de mari progrese făcute în sfera ecologiei care culminează cu tratarea cibernetică și matematică a fenomenelor cu specific ecologic, la mijlocul sec. al XX-lea.

E.P.Odum (1957) este savantul care deschide un nou drum în ecologie, accentuând calitatea de sistem a comunităților biotice. Acesta este un moment important în evoluția acestui concept, este vorba de apariția ecologiei sistemice, cea care are ca scop cunoașterea relațiilor dintre toate structurile lumii vii, a funcțiilor acestora dar și de descifrare a legilor ierarhiei sistemice a ecosistemelor.

Se consideră că până în anul 1960 ecologia se afla doar în sfera științelor teoretice și cercetările sale nu erau inserate în domeniul vieții practice, nu abordau imensul impact pe care această știință îl putea avea asupra vieții umane. Dar, din păcate, omul a modificat mediul, prin activitatea sa, fapt care a dus la o serie de degradări grave ale ambianței naturale generale.

Ecologia  este astăzi ”ştiinţa care studiază condiţiile existenţei fiinţelor vii şi interacţiunile de orice natură care există între aceste fiinţe vii, pe de o parte, şi între aceste fiinţe vii şi mediul lor, pe de altă parte”[1, p.21]

În anul 1970 în Nevada (SUA), la conferinţa IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii), specialiştii şi cercetătorii au definit educaţia ecologică ca fiind:
“ … procesul prin care sunt recunoscute valori şi clarificate concepte pentru a se putea dezvolta abilităţi şi atitudini necesare înţelegerii şi aprecierii relaţiilor dintre om, cultura din care face parte şi mediul biofizic. Educaţia ecologică include de asemenea, exersarea luării unei decizii şi formularea unui cod propriu de conduită privind calitatea mediului”. [4, p.20]

Este de menționat și tradiţia românească în domeniul educaţiei ecologice deoarece nume redutabile ca: Emil Racoviţă, Grigore Antipa, G. Cobălcescu, C. Moța, A. Borza, Emil Pop, etc., au spus că problematica sănătății mediului și a gospodăririi sale eficiente să fie considerate elemente importante care trebuie transmise generațiilor următoare.

Unul dintre primele documente oficiale în care apare termenul de „educaţie ecologică” este Legea nr. 82 din 20 noiembrie 1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, Art. 6, litera k, însă fără a se defini şi a detalia scopul domeniului. Ulterior, au apărut şi câteva lucrări pedagogice teoretice (e.g. Fodor, 1996, 2000; Burcu şi Burcu, 2005) în care au fost formulate numeroase argumente privind importanţa şi necesitatea educaţiei ecologice.

Trăsăturile de bază ale personalităţii omului încep să se formeze din anii copilăriei, cei şapte ani de acasă fiind hotărâtori pentru comportamentul şi pentru respectul unor principii de viaţă. De aceea, respectul pentru păstrarea mediului natural, în mod nealterat şi menţinerea condiţiilor civilizate, în orice habitat și în orice împrejurare, trebuie să fie o datorie educaţională primordială a familiei și școlii.

La început membrii familiei, iar apoi educatorii îi familiarizează pe copii cu diferite norme şi valori morale. Educația se face în primul rând prin exemplul propriu şi apoi prin intermediul cuvântului. „Există două cuvinte magice care indică felul în care copilul intră  într-o  relaţie  cu  mediul  său  înconjurător.  Acestea  sunt:  imitaţia  şi  modelul.  Nu  frazele moralizatoare, nici poveţele pline de sens sunt cele care au efect asupra copilului ci tot ce săvârşesc sub privirea sa adulţii în mediul înconjurător”. [2, p.24]

Grădiniţa şi apoi şcoala preiau procesul educaţional început în familie și îl duc mai departe, îl stilizează, structurându-l. Astfel se formează cetățeanul de mai târziu, care va avea o atitudine corectă față de mediul ecologizat, pe care trebuie să îl apere și păstreze, luptând împotriva factorilor distructivi și poluanţi.

Bibliografie
1. Dinu  V. Mediul înconjurător în viaţa omenirii contemporane.  București:Ceres, 1979. 512 p.
2. Dumitru C.  Management şi Marketing ecologic – o abordare strategică. Iași: TehnoPress, 2009. 272 p.
3. Petre M., Petre V. Dicționar explicativ de ecologie. București: CD Press, 2009. 352 p.
4. Stugren B. Probleme moderne de ecologie. București: Ştiinţifică de Ecologie, 1982. 286 p.

 

prof. Roxana Gavriluț

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/roxana.gavrilut

Articole asemănătoare