Asemeni muzicii și dansului, desenul permite omului să se exprime fără cuvinte, să dea sens lumii sale interioare fără să traducă în concept, îi permite să vorbească lumii, existenței, celuilalt și sieși, despre sine printr-o modalitate care reușește să rețină în concretul desenului, sunetului sau mișcării, atât ceea ce este exprimabil verbal, dar și înțelesuri trăite, dar inexplicabile prin cuvinte.
Desenul este o reflectare a procesului de gândire și fantazare și a modificărilor survenite în mintea copilului; pe măsură ce desenează, gândirea încearcă să mențină tema inițială, iar fantezia încearcă să aducă temele interioare în prim planul trăirii. El apare astfel ca o sursă de asociații care modifică cursul realizării lui. Elaborarea desenului apare ca un compromis între două tendințe: schema grafică inițial gândită și transformările, schimbările, adăugirile etc.
Dominarea primei tendințe și a gândirii conduce la un desen schematic, prea puțin expresiv, iar dacă domină cealaltă tendință, desenul va purta încărcătura proceselor inconștiente. Desenul apare ca o tehnică ce apelează la spontaneitate, provoacă exprimarea sentimentelor și dinamica interioară a copiilor, fără a recurge la cuvinte, restrângând acțiunea constrângătoare a intenționalității conștiente.
Pentru copil desenul este un joc, un vis, o realitate.
Un joc pentru că desenul nu exercită o constrângere, ci îl recreează pe copil.
Un vis pentru că pe foaia de hârtie apar dorințele conștiente și inconștiente.
O realitate pentru că preocupările de moment ale copilului motivează desenul său.
În clasele primare, învățătorul, în lipsa unui specialist, este cel care trebuie să-l inițieze pe copil în desen și pictură. Această datorie are însă tendința de a fi tratată cu superficialitate și așezată pe un plan secundar, după disciplinele „nobile” ca citirea și matematica.
Minimalizarea importanței desenului în școală are repercusiuni pe care învățătorul nu le cunoaște sau deseori le uită. Astfel, un copil care are rare ocazii de a desena la școală se va cantona într-o reprezentare monotonă, va avea tendința de a reproduce întotdeauna aceleași teme, cu aceleași culori, neputându-se lăsa în voia sensibilității sale. Chiar și desenele realizate cu anumite ocazii sunt lipsite de originalitate: pomul de Crăciun, buchetul de Ziua Mamei etc., aceleași subiecte pentru toți (chiar și pentru copiii orfani) nu fac altceva decât să-i împiedice pe copii să se exprime liber.
Nu afirmăm aici că temele impuse nu au rolul lor, dar ar fi de dorit ca temele libere să fie cel puțin la fel de numeroase ca cele impuse, și aceasta pentru că amândouă sunt importante: temele impuse dezvoltă simțul logic și spiritul de observație, iar temele libere dezvoltă sensibilitatea și simțul echilibrului.
Ar trebui să ne întrebăm, ca învățători, dacă lipsa de exprimare liberă prin desen nu este cumva sursa unei forme de inadaptabilitate a unor copii la școală. Copilul este un creator pe care deseori școala îl înăbușă.
Nu trebuie să uităm nici faptul că, mai ales la clasa I, comunicarea prin limbaj nu este pentru copil foarte simplă, el riscând să-și exprime fals gândirea pentru că, pe de o parte, achiziția vocabularului său este recentă și incompletă, pe de altă parte limbajul este un fapt social a cărui achiziție este legată de mediul sociocultural, cuvintele pe care le folosește având valori diferite în funcție de apartenența la mediul cultural evoluat sau modest.
La începutul școlii, pentru copilul care abia știe să țină un creion în mână, chiar după ce va învăța să scrie, desenul va rămâne o tehnică seducătoare. Va mai avea nevoie de mulți ani pentru a se bucura de plăcerea de a comunica în scris cu celălalt. Iată de ce desenul, departe de a dispărea pe parcursul anilor când se învață citirea și scrierea, se menține ca o activitate privilegiată a copilului.
Considerăm de aceea utilă prezentarea succintă a evoluției desenului de copil, legată de dezvoltarea individuală, independentă de capacitățile sale artistice. Astfel, prima urmă pe care o lasă copilul este pata, dacă părinții le-ar da copiilor lor mai mici de un an posibilitatea de a „picta”, aceștia ar face sigur „pete”; apoi desenul se transformă și devine un fel de mâzgăleală (pe la 12–15 luni), creionul devine prelungirea mâinii și copilul trasează linii în toate direcțiile fără să ridice creionul; apoi mâzgăleală în toată regula, pe la 2–3 ani copilul trasând bucle închise (sau loop-uri) cu scopul precis de a imita scrierea adulților. Pe la 3 ani apare „omulețul mormoloc”, ilustrat printr-un cerc unic, cerc ce se va scinda în două (pe la 5 sau 6 ani), doar pe la 6 ani corpul fiind complet și articulat.
În procesul descris până acum, dacă un copil desenează, nu scrie. Își explică însă grafismul vorbind, lucru important, deoarece asociază limbajul cu grafismul fără a face diferența între desen și comentariu. În stadiile următoare, copilul nu mai are o atât de mare nevoie de limbaj pentru a-și comenta desenele, deoarece acestea devin mai concrete și mai expresive. Este vorba de stadiul realismului vizual (7–12 ani), când copilul se străduiește să deseneze ceea ce vede, și al reprezentării în spațiu; aceste două stadii ale reprezentării fiind importante pentru achiziția simbolică a codului grafic.
O dată copilul „școlarizat”, părinții și dascălii par că pierd orice simț al realității, aruncându-se cu capul înainte în labirintul școlarității, uitând că un copil este o ființă „imatură” prin definiție și că dezvoltarea sa depășește uneori timpul școlarității sale.
Începerea vieții de elev înseamnă pentru copil o transformare majoră în existența sa, transformare ce include și apariția unor probleme de adaptabilitate. Învățătorul se simte în acest caz foarte rar vinovat și nu se pune în discuție, majoritatea părinților nu înțeleg prin ce trece copilul lor și de ce, deci cel care „nu este în regulă” nu poate fi decât copilul. Desenul liber sau tematic poate fi o cale foarte potrivită, în această situație, de evaluare a personalității copilului, a problemelor sale emoționale, a capacităților și a dificultăților sale de a se adapta la mediul școlar și social.
Fiecare învățător trebuie să cunoască faptul că desenele sunt „vehicule” și „activatori” de informație psihologică inconștientă sau de mesaje pe care copiii sunt incapabili de a le exprima verbal, ci doar afectiv-imagistic, prin intermediul liniilor grafice, culorilor, formelor, pozițiilor, dimensiunilor personajelor sau obiectelor desenate.
Desenele și jocurile sunt considerate de specialiști drept cele mai relevante modalități de expresie a primilor ani de viață, ele oferind date importante despre inteligența și afectivitatea copiilor.
Utilizarea desenului ca mijloc de cunoaștere a copiilor nu trebuie neglijată, uitată sau minimalizată, desenul având o valoare expresivă (modul în care copilul tratează suprafața colii, alegerea formelor și culorilor exprimă aspecte ale stării emoționale); proiectivă (prin stilul general al figurii care exprimă anumite dispoziții fundamentale ale modului cum trăiește lumea și relațiile cu obiectele acesteia); narativă (prin desen copilul își dezvăluie centrele de interes, tensiunile, grijile, gusturile etc.) și o valoare simbolică (prin intervenția unor procese și mecanisme defensive care relevă natura temelor inconștiente).