Demotivare

Ca dascăli, avem dreptul să fim demotivaţi?
Demotivarea este un proces des întâlnit în cadrul organizaţional, managerii considerând că este unul dintre motivele de bază pentru care angajaţii nu îşi realizează sarcinile. Pentru îndepărtarea acestui obstacol, un pas important este înţelegerea, atât de către manager cât şi de angajaţi, a ceea ce înseamnă să fii motivat.

Ce înseamnă un angajat demotivat?
Pentru mulţi manageri, greşelile angajaţilor se concretizează în noţiunea de “demotivare”. În cele mai multe cazuri, demotivarea este echivalentă cu lipsa de implicare în sarcină, prelungirea pauzelor, întârziatul la servici, pleacarea prea devreme acasă, proiectele sunt amânate cât de mult posibil, face doar strictul necesar, nu vine cu idei noi, se depăşesc termenele limită, nu se integrează în colectiv, nu participă la obiectivele generale ale instituţiei. Situaţiile în care managerii consideră că angajaţii sunt demotivaţi, sunt diverse şi de aceea putem considera că demotivarea este “eticheta” pentru “lucruri care nu au mers bine”.

Demotivare sau inţelegerea greşită a angajatului
Demotivarea anajatului apare în primul rând prin înţelegerea greşită de către manager a comportamentului celui angajat( viziunea deformată – managerii au tendinţa de a-i percepe pe ceilalţi prin prisma propriilor lor competenţe, analizând comportamentul subordonaţilor decât dintr-o singură perspectivă;) şi în al doilea rând demotivarea apare când retribuţia salarială este sub limita nevoilor personale.

Ce inseamnă un angajat motivat?
Pentru a înţelege ce înseamnă un angajat demotivat este necesar să se clarifice ce înseamnă un angajat motivat.
Motivarea exprimă faptul că la baza condiţiei umane se află întodeauna un ansamblu de mobiluri – nevoi, interese, intenţii, tendinţe, idealuri – care susţin realizarea anumitor atitudini, acţiuni, fapte. Motivarea s-ar putea defini drept căutarea preferenţială a anumitor tipuri de satisfacţii (Decker). Termenul de preferenţial ne indică faptul că deşi există nevoi comune, generale, ale speciei umane, acestea diferă de la individ la individ, în funcţie de personalitatea şi trăsăturile proprii ale fiecăruia.

DASCĂLUL ARE DREPTUL SĂ FIE UN ANGAJAT DEMOTIVAT?

Într-o societate în continuă schimbare, dominată de o  instabilitate economică, cu drastice măsuri de revitalizare fiscală ce au necesitat tăieri salariale, reduceri de personal şi suspendarea unor premieri, dascălul, ca orice cetăţean român are sau mai bine zis îşi permite să fie ,,un lucrător demotivat”?

Avem, oare stimaţi colegi dreptul să fim demotivaţi? Avem dreptul să lăsăm renumeraţia, sau alte motive personale să afecteze calitatea activităţii instructiv educative?

Nu. Noi nu ne permitem să fim nişte ,,lucrători demotivaţi”.Noi ,,lucrăm”, cu cea mai preţioasă, cea mai sensibilă, cea mai inocentă  materie primă:copilul, omul în devenire.

Dacă în alte domenii se permit  rebuturi,  pentru că acestea sunt refolosite, în invăţământ nu  ne permitem să avem aşa ceva, pentru că acestea înseamnă  lipsă de performanţe, incultură şi implicit degradare socială.

Nu ne permitem să fim demotivaţi pentru că ,, la facearea noastră” Dumnezeu a pus:- lumină, foarte multă lumină, pentru ca flacăra  să nu se stingă niciodată;-înţelepciune pentru a putea face veşnic daruri de cuvinte, de fapte; puteri  îngereşti de a fi modelatori şi ocrotitori ai sufletelor copiilor .

Ne-a creat poate puţin mai altfel:

  • O fiinţă care să rămână veşnic tânără, amabilă, blajină, duioasă, sinceră,onestă, înţelegătoare, spontană, modestă,deschisă,flexibilă, creativă şi corectă!
  • O fiinţă care, deşi uneori firavă, este în stare să stăpânească prin tact pedagogic, măiestrie şi talent o clasă de elevi, uneori mai înalţi sau mai puternici decât el!
  • O fiinţă care merge pe drumul cunoaşterii mână-n mână cu copilul şi care are răspunsuri pentru toate întrebările, dilemele sale.

Dar n-am spus nimic nou, şi nici nu urmăresc să aduc osanale dascălilor, ci doar întreb: avem dreptul să fim nemotivaţi? avem dreptul ca lipsa motivaţiei financiare să ne afecteze munca?

Dacă spunem: da, atunci să privim în atenţie şi grijă în jur. Ce înseamnă lipsa educaţiei sau o educaţie precară?
Dacă spunem da, amintiţi-vă de toate frumuseţile şi bogăţiile ţării. Avem datoria să le facem cunoscute, să le păstrăm pentru generaţiile viitoare.

Sună demagogic şi sloganic? Poate.

Dar v-aţi întrebat vreodată cum ar fi pământul fără România? Sau ce înseamnă România pentru restul lumii? E  în firea noastră să fim mândri de înaintaşii noştri, direct proporţional cu datoria noastră de a fi urmaşi demni, capabili să apreciem adevăratele valori ale neamului nostru.

Poate că avem dreptul să fim nemotivaţi, dar oare ne permitem să fim?
Cu toţii simţim că ratele şi facturi ne copleşesc, dar v-aţi întrebat cu câte bogaţii vii oamenii pe pământ? Dar mai ales ce iau cu ei când pleacă? Ca dascăli câţi sunteţi nababi şi chiar de-aţi fi, ce luaţi când plecaţi?
Problema nu e ce luaţi ci mai ales ce lăsaţi în urma domniilor voastre? Lasaţi urme. Urme adânci şi profunde, ce pot clădi o lume nouă aşa cum ne-o dorim . lăsăm în urmă arhitecţi talenaţi, medici ce vindecă, brutari ce hrănesc, constructori de maşini, şoferi, vânzători,zidari…. Lăsăm oameni. Lăsăm în urmă o lume adevărată. O lume din oameni capabili să aleagă, să discearnă, să trieze binele de rău.

În fiecare lucru făurit de ei, e o frântura din dumneavoastră, deschizătorilor de drumuri. Ca fiinţă, suntem pereni, ca dascăli, căpătam o parte de nemurire prin oamenii pe care-i formăm,  îi modelăm, le cultivam adevăratele valori umane. De aceea spun: poate că avem dreptul să fim nemotivaţi, dar cu certitudine nu avem dreptul să ne permitem să fim şi să acţionăm ca atare.

Generaţiile ce vor urma nu ne vor scuza în faţa motivaţiilor intrinseci, motivelor primare, nevoilor zilnice.Ne vor acuza că am ucis un Eminescu, un Arghezi, un Brâncuş, un Enescu, o Comăneci.

Cum vom răspunde când vom fi întrebaţi de ce am închis uşile în loc să rupem ivărele şi să lăsăm lumina cunoaşterii să pătrundă? Nu vi se vor părea puierile atunci scuzele care azi ni se par de o mare importanţă?

Criticaţi-mi idelile, contestaţi-mi părerile, dar vă rog din suflet daţi-vă singuri răspunsul la întrebarea mea, atunci când sunteti singuri şi sinceri cu dv înşivă.

Trebuie  să avem puterea să  ducem pe umerii noştri cu responsabilitate, competenţă şi dragoste această “dulce povară”, să trecem peste toate piedicile vieţii cu demnitate şi să găşim modalitatea cea mai bună de a dărui lumina minţii şi  forma tăria caracterului celor pe care avem onoarea să le fim călăuzitori.

Accesări: 131

Articole asemănătoare