Rolul unui părinte este de a susţine şi ghida copilul în a-şi urma drumul în viaţă, de a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a-şi îndeplini visele, iar în această etapă a vieţii, acest lucru poate fi tradus prin dezvoltare personală, unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii unui copil. Mai târziu, când copilul va fi mare îşi va da seama că dezvoltarea personală înseamnă să afle lucruri despre el şi să-şi îmbunătăţească constant viaţa.
Datoria noastră este aceea de a oferi copiilor instrumente de a se cunoaște, de a privi viitorul cu încredere, de a se înțelege și poziționa ca indivizi, să-i învățăm cum să fie responsabili, să-și poarte de grijă lor și altora, să-și exprime liber gândurile și sentimentele fără teama de a rămâne neînțeleși.
Atunci când copiii au ocazia de a experimenta idei în diferite situații și cu o varietate de resurse, ei descoperă conexiuni și ajung la o înțelegere nouă, mai bună și la alte modalități de a face lucrurile. Acest lucru le dezvoltă abilitatea de a gândi critic și, în final, de a pune întrebări și de a găsi soluții creative.
De aceea, dezvoltarea pe plan personal trebuie sa fie o preocupare fundamentală a școlii , începând de la cei mai mici copii și continuând cu elevii de școală, indiferent de ciclul de învățământ. Școala trebuie sa le ofere genul de educație care sa îi pregăteasca pe copii pentru o viață în permanentă schimbare.
Trebuie sa ne preocupe ca încă de mici, copiii să fie expuși la cât mai multe situații reale, care sa îi ajute să își formeze o impresie corectă și echilibrată despre viață și despre lume. De aceea, activitățile de la clasă trebuie sa fie completate de un program de activități care să le dezvolte o conștiință socială, abilități de a interacționa și o înțelegere a normelor instituționale și comunitare. În această categorie intră activități precum vizite, excursii, proiecte în care sunt implicați copiii și părinții împreună, spectacole și expoziții, parteneriate.
În cadrul școlii, dezvoltarea personală reprezintă o arie de dezvoltare bine definită, pentru care ptofesorii de la clasă planifică activități în mod constant sau o includ drept componentă atitudinală în alte activități. Părinții sunt informați despre aceste activități și sunt încurajați să completeze consecvent demersul școlii acasă.
Orice problemă devine mai uşoară dacă este discutată şi analizată cu cineva. Copiii trebuie să ştie că nu sunt singuri şi că pot solicita sfatul profesorului, părintelui sau unui specialist/consilier. Iată câteva sfaturi pentru a-i creşte, îngriji şi educa mai bine pe copiii noştri:
- să le oferim dreptul de a fi sprijiniţi când trec prin momente mai dificile;
- să ne gândim că oricât de cuminte şi de bun este un copil, tot apar probleme;
- să fim sinceri cu noi înşine şi vom găsi împreună soluţii;
- să nu-i răpim timpul liber;
- să nu-i imităm pe alţii în ceea ce priveşte petrecerea timpului liber;
- să oferim dragoste, sinceritate şi sprijin necondiţionat.
Dacă admitem că efectul acţiunii educative depinde şi de relaţia dintre profesor și elev, că sursele blocajului ţin în mare parte de relaţia dintre aceștia, atunci vom putea acţiona în cunoştinţă de cauză în sensul prevenirii blocajelor şi, respectiv, al deblocării fluxului informaţional.
Majoritatea comportamentelor, mai ales modul în care comunicăm, le-am învăţat cu toţii în copilărie, prin imitarea persoanelor pe care le-am considerat modele. Primele modele au fost părinţii, apoi profesorii. La fel ca şi noi, elevii învaţă să comunice observându-i pe cei din jur. Noi, educatorii, reprezentăm modele pentru mulţi dintre elevii noştri.
Există o serie de modalități, pe care le folosim în mod spontan, prin care ne putem face mai bine înţeleşi de către elevi şi îi putem ajuta să se deschidă mai mult faţă de noi sau să comunice mai eficient între ei, înlăturând conflictele cu colegii.
Unele probleme pe care le are elevul se pot rezolva la nivelul ascultării, deoarece fiind ascultat, copilul are ocazia să-şi exprime dificultatea, s-o conştientizeze mai bine, s-o analizeze şi, în felul acesta, uneori, ajunge singur la o soluţie.
Dacă vorbim pe un ton calm avem mai multe şanse de a obţine un comportament dorit din partea elevului, decât dacă îi vorbim pe un ton ridicat. Se poate constata că unii copii, chiar şi atunci când doresc să comunice cu colegii lor, nu vorbesc, ci strigă, pentru că în felul acesta ei au învăţat că singura modalitate prin care se pot impune este prin ridicare a tonului. Vorbirea calmă aplanează conflictele. Exerciţiu cu elevii: un elev exprimă o afirmaţie pe tonuri diferite, iar ceilalţi elevi comunică ce simt, ce gândesc şi ce reacţii le provoacă tonul cu care a fost rostită această afirmaţie.
În concluzie, comunicarea cu elevul presupune disponibilitate din partea noastră, deschidere, abilităţi de ascultare şi exprimare verbală şi nonverbală a mesajelor.