Familia este partenerul tradiţional al şcolii. Ea influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, şcolarizarea neputând fi realizată fără participarea activă a părinţilor. Educaţia se desfăşoară pe baza unor valori perene şi cu participarea tuturor factorilor educaţionali: familia, şcoala, instituţii culturale, mass-media, structuri asociative etc. La nivelul acestor factori, se formează medii educaţionale care exercită influenţe specifice asupra noilor generaţii.
Familia şi şcoala reprezintă cei mai importanţi factori educaţionali, fiind adevăraţi piloni ai educaţiei. Numai printr-o colaborare strânsă, susţinută şi fluentă cele două părţi pot pune în aplicare acest proces de de educare a fiinţei umane în devenire. Mediul familial îi oferă copilului modele de comportamente pe care, de regulă, acesta le imită cu fidelitate.
Şcoala are rolul de a conştientiza că a fi părinte este o meserie în adevăratul sens al cuvântului. O meserie în care trebuie să muncim cu normă întreagă, zi şi noapte, fără să beneficiem de concedii de odihnă sau de zile libere. O meserie din care nu se pune problema să demisionăm, ba mai mult există riscul să fim consideraţi părinţi „nedemni”. O meserie care se învaţă din mers, pe tot parcursul vieţii, şi pentru care nu se organizează cursuri de specializare. O meserie care se construieşte în fiecare zi şi în care greşelile ne ameninţă la fiecare pas, refuzându-ne dreptul de a greşi.
A fi părinte înseamnă deopotrivă a da, a cere şi a ierta. În primul rând trebuie să-i acceptăm pe copiii noştri aşa cum sunt, cu plusurile şi cu minusurile lor, pentru că ei sunt mai importanţi decât aspiraţiile noastre personale.
Familia este prima şi cea mai importantă instituţie de educaţie care-şi pune amprenta asupra personalităţii copilului şi trebuie să dezvolte învăţăcelul sub toate aspectele: intelectual, moral, fizic, estetic şi profesional.
Şcoala, la toate nivelele, este responsabilă de o bună sau o slabă colaborare dascăl-părinte.
În ciuda unor diferenţe de ordin economic, sociocultural sau de altă natură, familia ca instituţie socială, prezintă anumite însuşiri comune. Una dintre acestea este năzuinţa părinţilor de a-şi vedea copiii mari, bine instruiţi şi bine formaţi pentru viaţă. Însă, viziunea globală pe care o au părinţii despre viitorul copilului este, de cele mai multe ori, expresia unei dorinţe subiectivizate. Ei nu conştientizează suficient întreaga problematică pe care o creează stresul devenirii copilului. Pentru a elimina sau pentru a micşora decalajul dintre ceea ce doresc părinţii pentru copilul lor, şi ceea ce trebuie făcut eficient, societatea, în ansamblul ei, şi şcoala în mod special, trebuie să ia anumite măsuri prin care să le asigure o mai bună înţelegere a rolului pe care îl au în domeniul educaţiei.
În multe state, educaţia părinţilor a fost integrată în sistemul naţional de educaţie. La noi în ţară încă acest fapt nu s-a realizat, dar există preocupări prin înfiinţarea unor posturi de consilieri educaţionali şi prin dezvoltarea unor proiecte naţionale, cum ar fi proiectul „Educaţia părinţilor”. În această situaţie, şcoala, prin dascălii ei, trebuie să le impulsioneze interesul şi bunăvoinţa de a învăţa, de a se informa, pentru ca atitudinea lor să fie cu adevărat eficientă.
Unitatea de opinie dintre cele două instituţii – şcoală-familie – nu poate fi realizată decât în colaborare, bazându-se pe o comunicare eficientă în care cei doi parteneri care îşi cunosc responsabilităţile.
Rolul părinţilor faţă de copilul devenit elev se schimbă. Ei înşişi au nevoie de îndrumarea învăţătorului. Activitatea de colaborare intră în sarcina fiecărui învăţător, ca obligaţie profesională şi morală, în acelaşi timp.
Pentru a implica părinţii în educaţia copiilor, am considerat ca punct de plecare cunoaşterea prealabilă, deoarece componenta socioculturală a părinţilor fiecărei generaţii de copii poate fi foarte diversificată. Tocmai schimbul de idei dintre învăţător şi părinţi poate fi echivalat cu educaţia părinţilor, iar produsul educaţional este profitabil atât pentru şcoală, cât şi pentru elevi şi părinţi.
Ca dascăl, printre ideile călăuzitoare pe care le-am avut în vedere în realizarea parteneriatului educaţional cu părinţii elevilor, pot aminti: prezentarea activităţilor şcolii, a obiectelor de studiu, orarul, manualele, rechizite etc; comunicarea schimbărilor survenite în evoluţia copilului; informarea curentă a progresului/eşecului şcolar; desfăşurarea unor activităţi în care părinţii să se cunoască între ei, să acţioneze în echipă; prezentarea unor alternative pentru a lua decizia cea mai corectă cu privire la copil/clasă; implicarea părinţilor în derularea unor proiecte educaţionale.
Pe parcursul celor cinci ani ai ciclului primar, am propus părinţilor teme, pe care le-am realizat prin activităţi comune.
Formele de colaborare ale familiei cu şcoala sunt, în general bine cunoscute şi fiecare şcoală/învăţător are libertatea de a stabili acele modalităţi care se dovedesc eficiente. Ședinţele lunare cu părinţii le-am transformăm în întâlniri de după-amiază la care am invitat psihologul şcolar, medicul sau logopedul. Unii părinţi s-au implicat direct în rezolvarea unor cazuri având o anumită pregătire de specialitate (asistentă medicală, studii juridice sau psihologice).
Dascălul are misiunea să inoculeze părinţilor ideea că doar echipa părinte-cadru didactic poate influenţa şi schimba comportamentul copilului. Astfel, în primii ani de viaţă, familia deţine rolul predominant pentru ca, pe măsură ce copilul intră în instituţiile şcolare, sarcinile familiei sunt preluate de către cadrele didactice. Odată cu intrarea copilului în şcoală se pune problema colaborării între cadrele didactice şi părinţi.
Am considerat foarte importantă comunicarea dascăl–elev, dascăl-părinte, elev-părinte, elev-elev. Am explicat acest lucru părinţilor chiar de la primele întâlniri. Şedinţele cu părinţii s-au desfăşurat sub forma atelierelor de lucru.
Faptul că i-am făcut să gândească pozitiv, să se bucure de progresele pe care copiii le realizează, au dus la crearea unei atmosfere de familie.
Mediul şcolar si familial pot susţine învăţarea sau o pot frâna, fapt ce determină ca puternice dispoziţii motivaţionale să se dezvolte în legătură cu ele. Acestea trebuie tratate ca elemente ale unităţii ce dau semnificaţie unor configuraţii de elemente ce conduc la explicarea şi rezolvarea multor ,,situaţii problematice” apărute în conduita elevilor.
Părinții trebuie să-şi amintească de propria lor copilărie, să retrăiască sentimentele copilului de atunci, să nu-l îndepărteze, să-l scoată la iveală şi să-l actualizeze. Părinţii trebuie să înţeleagă dorinţa copiilor de a li se acorda multă atenţie. O relaţie bazată pe dragoste şi afecţiune este foarte posibil să devină o relaţie sănătoasă, chiar dacă vor apărea şi greşelile inevitabile ale părinţilor. Noi, părinţii, trebuie să ne iubim copiii pentru ceea ce sunt ei şi nu pentru ceea ce ne-am dori noi să fie. Oferindu-le mai multă dragoste decât am primit noi la rândul nostru, vom reuşi să le împărtăşim din experienţa noastră de viaţă. Prin cuvinte calde, va trebui să le transmitem acele valori pe care noi le considerăm supreme. Acele valori care stau la baza vieţii noastre, care fac diferenţa dintre bine şi rău, dintre acceptabil şi neacceptabil, dintre adevăr şi fals, dintre drept şi nedrept.
Părinţii trebuie să fie conștienți că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară, pe care o familie o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia.
Obiectivele educaţionale nu pot fi realizate decât prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor, în special ale factorilor educativi: părinţi şi învăţători.
Cooperarea părinţilor cu şcoala presupune însă o ierarhizare a atribuţiilor, care impune recunoaşterea de către părinţi a autorităţii şcolii, respectiv a învăţătorului. Centrul de dirijare şi coordonare a tuturor tipurilor de activităţi şi măsuri ameliorative ale sistemului educaţional este şcoala. Părinţii trebuie atraşi, alături de şcoală, prin forme variate de activitate, determinându-i să adere la ideea de colaborare activă, acceptând rolul de factor răspunzător în devenirea propriului copil.
Comunicarea interpersonală este sursa transformării individului în ceea ce doreşte să fie, dar este şi dovada devenirii.
Bibliografie
Dimitriu C. (1973) Constelaţia familială şi deformările ei, E.D.P., Bucureşti.
Paloma, Petrescu, Lucreţia, Şirinian, (2002), Management educaţional, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
Stănciulescu E. (2003), Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, Iaşi.
Vrasmas E., (2004), Educaţia şi consilierea părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti.