Comunicarea teatrală (Studiu)

Datorită ordinii în care au apărut – scrierea după vorbire – textul scris, este, în mod curent, considerat simplă transpunere, într-un mediu diferit, a vorbirii (transpunerea sunetului în semn grafic neavând nicio influență sau vreo importanță în procesul textualizării). Teoriile lingvistice ale textului, fie că se referă exclusiv la textul scris, fie, atunci când admit și statutul de text al celui oral, consider că singura diferență dintre ele constă în canalul de comunicare sau în suportul material al textului. Studiile etnologice, însă, au pus în evidență diferențe majore între comunicarea prin scris și cea orală.

Enunțul oral dispare pe măsură ce este rostit, receptat, pe când scrierea presupune conservarea enunțului într-un obiect – text, punte de legătură care separă pe cel ce face textul de cel care îl receptează : actul scrierii și citirii sunt ca doi versanți, care nu se întâlnesc – cititorul estre absent în momentul scrierii, scriitorul este absent în momentul lecturii.

Produs într-un anumit loc și timp, deci într-un anumit context, textul se referă în intenția celui care l-a scris, la realitatea contextuală. S-a susținut că textul în sine este lipsit de referință și că, doar prin interpretarea lui în a ctul de lectură, el dobândește sens. Paul Ricoeur  vede în această ,,suspendare în care referința este amânată’’, adică în faptul că „textul este oarecum (în aer), în afara lumii sau fără lume’’ o trăsătură specifică textului, care îi permite ,,să intre în raport cu toate celelalte texte care vin să ia locul realității circumstanțiale pe acre o arată vorbirea vie. Este vorba aici despre intertextualitate care „generează, prin estomparea lumii despre care se vorbește, cvasi – lumea textelor sau literatura’’.

Separat, în procesul comunicării, de interlocutor și de text, autorul textului scris este nevoit să-și semnaleze prezența și să-și afirme statutul. În situația textului literar, se poate discuta despre existența unui autor real, în persoana celui care scrie cartea, a unui autor fictiv, care semnează textul, recomandându-se ca autor al acestuia: direct, în discurs despre producerea, semnificația, structura textului sau indirect prin opțiunile stilistice, ideologice care se manifestă în operă. El nu trebuie confundat cu subiectul discursului: naratorul, eul liric, personajul.

Termenul „teatru” (gr.Theatron, lat. Theatrum, fr..Théatre) în limba greacă,  unde își are originea, numea locul unde stăteau spectatorii în amfiteatru. El conținea, deci o trimitere clară la activitatea de a privi ceea ce se arată pe o scenă, activitate care revenea publicului.
Prin extensie, numele se aplică întregii construcții destinate spectacolelor, precum și instituției culturale care are ca funcție realizarea de spectacole, în special prin punerea în scenă a unei opere literare. Datorită acestei legături, textul dramatic se mai numește piesă de teatru, iar creația dramatică a unui autor poate fi numită chiar teatru.

Arhitectura teatrală se caracterizează prin structurarea spațiului în două arii de funcționare distincte și interdependente : scena și sala, respectiv locul unde se produce spectacolul și locul de unde este văzut (receptat), locul actorilor, respectiv, locul publicului.

Scena este spațiul unei activități semiotice, unde tot cee ce se spune, se face, se arată este considerat semn, chiar și atunci când este vorba de elemente ale realului : oameni – actorii, lucruri – decor, costum, mască etc. Spațiul scenic este strict delimitat, fie prin supraînălțare, fie printr-o barieră matrială (cortina, fosa orchestrei, fie print-o barieră simbolică ( o interdicție convențională).

Spațiul destinat publicului (amfiteatrul antic, sala teatrului modern) se află situat în fața scenei, orientat spre aceasta și organizat astfel încât să faciliteze receptarea a ceea ce are loc pe scenă. Este locul destinat exclusiv receptării, după cum scena este locul producerii spectacolului.
Activitatea care are loc într-un teatru, aceea de a realiza spectacole, poartă numele de ,,a face teatru’’. În limbajul familiar, expresia a primit și sensul  de ,,a se preface’’, ,,a simula un comportament, o acțiune’’ sau de ,, a se da în spectacol’’, ,,a avea o comportare ce atrage atenția celor din jur’’.

Termenul ,,spectacol’’ are mai multe sensuri:
1. „Într-un sens foarte general, tot ceea ce se oferă spre a fi văzut, tot ceea ce este capabil să producă o reacție la privitor/ ascultător.’’
2. „O a doua definiție, utilizată în sociologie, se referă la spectacol ca la o secvență comportamentală reglementată de reguli stricte și având o finalitate socială determinată.’’

Spectacolele de teatru și de operă mai au o caracteristică : ele sunt puneri în scenă, concretizări ale unor texte (piese de teatru, partituri, librete), care există în afara spectacolului, de regulă, în formă scrisă sau tipărită.

Comunicarea teatrală ,,este un act de comunicare complex, care implică mai mulți comunicatori, limbaje multiple și diverse, este o comunicare instituționalizată, în sensul că se produce în circumstanțe de loc și timp legiferate social și presupune o receptare colectivă supusă unor norme speciale de descifrare și interpretare a mesajului.’’

Semiologia teatrului dezvoltată în anii ’70- ’80 și-a propus ca obiectiv să demonstreze existența unui limbaj specific teatral și să explice modul în care acesta funcționează. Ea s-a dezvoltat din efortul de a valida intuiția că, teatrul este un limbaj. Textul teatral este concretizarea acestor limbaje prin aplicarea unor reguli sintactice și norme pragmatice, reglementând utilizarea codurilor în anumite situații de comunicare.

Enunțarea teatrală poate fi prezentată ca o comunicare verbală ( prin textul dramatic) și non-verbală (prin spectacolul pur) în același timp, ambele tipuri de comunicare condiționându-se și completându-se reciproc. La realizarea comunicării teatrale participă nu numai limba și convențiile literare, care ordonează opera dramatică (piesa de teatru), dar și convențiile și limbajele non-verbale spectaculare (teatrale), care, la nevoie, pot să comunice și fără a uza de codul lingvistic. Textul dramatic scris se convertește în spectacol, într-o comunicare auditivă și vizuală în același timp. În textul dramatic facem deosebirea, ca în orice discurs literar, între un enunțiator real (autorul) și unul sau mai mulți enunțiatori fictivi (personajele).

Autorul didascaliilor este, de regulă, identificat cu autorul real, dar și el este un enunțător fictiv, ca și naratorul. Spectacolul modern exprimă adesea intențiile unui regizor, prin mijloacele de comunicare specifice artei spectacolului: jocul actorilor, decorul, costumația, gesturile, luminile, muzica etc.

Destinația spectaculară determină principalele caracteristici ale discursului dramatic. Cea mai evidență este, desigur, structurarea lui în două discursuri: didascaliile și dialogul. Didascaliile se compun din:
– descrieri (enunțuri nominale) ale decorului, costumelor, obiectelor etc.
– indicații (enunțuri verbale, un fel de ordine de acțiuni diverse).

Textul destinat declamării pe scenă sub forma unor enunțuri rostite efectiv de actori în cadrul spectacolului este dialogul.În tradiția teatrului european, dialogul reprezintă partea cea mai consistentă  (cantitativ și semantic) a spectacolului. Semnificațiile piesei (și ale spectacolului) sunt produse de acest tip de discurs.

Liliana Ionescu-Ruxăndoiu  este e părere că spectacolul teatral expune pe scenă un act de vorbire conversațional. Dialogul dramatic se situează față de conversație într-o poziție comparabilă cu cea a narațiunii ficționale față de narațiunea factuală. Dialogul teatral este o conversație simulată, care păstrează însă formele și mecanismele conversației reale.

Funcția dialogului în dramaturgie este aceea de a produce ficțiunea: prin dialog există și se prezintă personajele imaginare, dialogul substituie acțiunea, în sensul că faptele sunt adesea relatate sub forma unor schimburi de replici.

La începutul teatrului fusese pus în scenă actul de a povesti. Mai târziu, când a fost introdus în convenția spectaculară al doilea actor, alte forme conversaționale (disputa, negocierea, ancheta, conversația informală) ocupă spațiul scenic. Prestigiul vorbirii în teatru este probat și de importanța pe care o au, în pregătirea actorilor, deprinderile de vorbire, dicția, declamarea, intonația, modelarea vocii.

Discursul personajului se afirmă prin subiectivitatea sa, el este discursul direct în care se realizează „actul individual de apropiere a limbii”, care-l introduce pe cel ce vorbește în vorbire. „Este vorba de marcarea în enunț a prezenței locutorului, dar și a celorlalte instanțe discursive: interlocutorul și circumstanțele enunțării.”

Astfel în dramaturgie, dialogul personajelor este dat ca discurs al unei instanțe fictive, adresat unui interlocutor, la fel de fictiv  și în niște împrejurări pur imaginare. Dialogul se dovedește a fi principalul mijloc de instaurare a ficționalității textului dramatic. Ficțiunea dramatică are, cel puțin parțial, aceeași natură ca ficțiunea narativă : este un discurs referențial, cu un referent imaginar, produs de discurs, și inexistent, sau a cărui existență în afara acestuia nu este pertinentă. Chiar și didascaliile vizează un spectacol ipotetic, nu unul care există (a existat) cu adevărat. Vorbind între ei, actorii efectuează, în numele personajelor, acte de vorbire neserioase: promit, cer, amenință, acuză, întreabă, informează, se plâng etc., dar toate acestea nu exprimă dorința ori voința lor, iar actele respective nu au nicio urmare asupra omului actor sau a partenerilor săi de pe scenă. Studiul operei dramatice, ca operă de ficțiune, s-a centrat, pe de o parte (în tradiție aristotelică), asupra analizei acțiunii și, pe de altă parte, asupra raportului dintre universul fictiv (acțiune) și discursul dramatic, cu insistență asupra relațiilor temporale și spațiale. Multe dintre categoriile clasice revin în actualitate: acțiune, timp, spațiu, conflict, peripeție etc.

Categoria vocii nu este pertinentă decât în acele scrieri de teatru în care, pe lângă personaje se manifestă în discurs și vocea unui comentator, narator, raisonneur, o voce care se adresează direct publicului, comparabilă cu discursul naratorului care, în narațiune explică, motivează, comentează faptele sau facerea textului.

Acțiunea dramatică este, prin excelență, o acțiune fictivă. Este concepută și destinată a fi concretizată pe scenă prin performanța actorului.
Maria Vodă Căpușan  aduce în discuție impactul lecturii în cazul unei piese de teatru, acordând o importanță aparte imaginarului, reliefat prin trecerile de la dialog la glasul autorului din didascalii. În acest sens el aduce în prim-plan piesele de teatru ale lui Camil Petrescu.
Camil Petrescu vorbește despre teatru, referindu-se la dubla sa condiție estetică și anume aceea de spectacol, dar și de literatură, situându-le pe picior de egalitate. Punctul de plecare al autorului în susținerea acestor idei, l-au reprezentat tot structurile și mijloacele confirmate înscrise în tradiție, dar pe acestea le-a adaptat și a mizat pe dubla valoare a cuvântului: cuvânt scris/ cuvânt rostit. Astfel la Camil Petrescu este vorba de o ,,conlucrare între nivelele constitutive ale textului și, în spectacol. Între cuvântul rostit și elementul vizual.’’

În piesele de teatru  ale lui Camil Petrescu  se întâlnesc cele două componente amintite anterior, fiind vorba deci de un teatru care este în același timp și literatură dramatică, dar și reprezentație, unde dialogul și vizualul se întrepătrund dezvoltând o atare nuanță expresivă. Dubla orientare a efectului, de lectură și de spectacol, se impune astfel ca o preocupare constantă a autorului. Glasul autorului în didascalii se orientează evident spre punerea în scenă, nu țintește doar lectura.

După cum se știe, spectacolul teatral, ca și drama pe care aceasta se bazează, reprezintă , înainte de toate, un comportament uman codificat și semnificativ. Așa cum în inima teatrului se află actorul, în miezul dramei se află personajul.

Discursul dialogal și punerea în spectacol asigură specificitatea modului dramatic de enunțare. Maria Vodă Căpușan spune în felul următor: „teatru, care nu are de fapt zei ascunși, de la autor la toți ceilalți, ei se revelează în epifanii, în semne reale de trup omenesc, în materialitatea însăși a lumii, prin care se strevăd, închegând-o întru sens, ideile.”

Bibliografie
1. Benveniste, E., Probleme de lingvistică generală, București, Ed.Teora, 2000
2. Comloșan, Doina,Borchin, Mirela-Ioana, Dicționar de comunicare (lingvistic și literar), vol.I-II, Timișoara, Ed.Excelsior Art, 2002
3. Ionescu –Ruxăndoiu, Liliana, Conversația: Structuri și strategii.Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, ed.a II-a revăzută, București, Ed.All Educațional, 1999
4. Ricoeur, Paul, Eseuri de hermeneutică, București, Ed.Humanitas, 1995
5. Vodă- Căpușan, Maria, Pragmatica teatrului, București, Ed.Eminescu, 1987

 

prof. Cristina-Liliana Diaconița

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/cristina.diaconita

Articole asemănătoare