În activitatea didactică, nu suntem doar transmițători de cunoștințe sau evaluatori. Suntem modele pentru elevi și uneori, singurele persoane în care aceștia au încredere sau de care se simt apropiați. De aceea, componenta afectivă a profesorului, manifestă în activitatea cu elevii, este esențială.
Comunicarea cu elevii este o parte importantă a procesului educativ, aceasta fiind cea care asigură transmiterea informațiilor, dar și realizarea unei „punți” între copii și profesori. Profesorii pot, prin intermediul comunicării să motiveze elevii, să îi facă să se deschidă, să încerce să ajungă la sufletele lor, astfel încât „starea de bine” să fie o realitate și nu o utopie. Fără empatie și afectivitate, comunicarea nu poate decât să fie searbădă și fără sens.
Cu ajutorul afectivității și a înțelegerii, profesorii pot face elevii să se simtă puși în valoare, parte a unui grup, integrați în clasă, valoroși ca ființe umane. În același timp, elevii învață să se deschidă și să își manifeste propriile emoții, să se dezvolte din punct de vedere emoțional.
Abilitățile emoționale ale cadrului didactic se transpun, în primul rând, în capacitatea acestuia de a recepta nevoile copiilor, elevilor, și a de reuși să proiecteze activitatea didactică pentru a satisface aceste nevoi, atât cognitive, dar mai ales emoționale. Asigurarea unei atmosfere pozitive și relaxante în sala de clasă, unde elevii să poată să se exprime liberi, fără teamă, este de asemenea un punct forte, care ajută la dezvoltarea de relații armonioase între educabili și educator. Eliminarea sau reducerea nivelului de stres a elevilor este unul dintre scopurile profesorului empatic, astfel încât elevii să fie siguri că profesorul este pentru ei un colaborator și nu un „inamic” care vrea doar să le vâneze greșelile și să îi facă se simtă inferiori.
Pentru ca profesorul să fie capabil să își activeze componenta afectivă în relație cu elevii și să fie empatic, mai întâi este necesar ca acesta să își cunoască propriile emoții, să fie deschis la a le exterioriza într-o manieră potrivită și adecvată rolului pe care îl are. O atitudine pozitivă față de sine este o condiție sine qua non, iar aceasta va duce la o atitudine pozitivă față de ceilalți. Relațiile pozitive cu ceilalți se construiesc doar cu această bază, atitudinea pozitivă constituind o parte importantă, punct de plecare pentru personalitatea afectivă a profesorului.
După cum spunea Goleman, atunci când profesorul are o reacție emoțională față de un elev, toți ceilalți elevi din clasă învață o lecție. Dacă profesorul are o reacție emoțională negativă, poate chiar agresivă la adresa unui elev, nici un alt elev nu va îndrăzni să spună ce vrea să spună, cu atât mai puțin să își exteriorizeze emoțiile. Dar dacă profesorul dă dovadă de stabilitate emoțională și de toleranță, de empatie și de deschidere, elevii vor avea curajul să își exprime părerile și să comunice și emoțional cu acesta.
Profesorul nu este doar dascăl, ci și consilier al elevilor. De aceea, acesta trebuie să cunoască dincolo de ceea ce vede la școală, să cunoască fiecare elev, așa cum este el, cu trăirile lui emoționale, cu problemele și cu bucuriile lui. În societatea în care trăim, foarte mulți dintre copiii din școlile noastre, chiar și din clasa mea, sunt copii care provin din familii dezorganizate, copii care duc lipsa unei mame sau a unui tată, copii care uneori suportă abuzuri emoționale sau fizice, care sunt neglijați, copii care sunt martori la violența în familie etc. Toți acești copii au nevoie ca măcar la școală să se simtă în siguranță, să simtă că sunt acceptați așa cum sunt și de ce nu, iubiți. Sunt copii care nu simt iubirea unei mame decât prin iubirea pe care le-o dă „doamna”, aceștia atașându-se de învățătoarea lor ca de o mamă.
Un caz de copil care s-a atașat foarte mult de mine este o fetiță de 7 ani care a fost dată în plasament și adusă la clasa mea, după ce a fost scoasă dintr-o familie cu probleme. Fetița simte acut lipsa mamei, este tristă și încă nu s-a integrat în colectivul de elevi, dar constant, uneori și în timpul orelor, vine să mă îmbrățișeze. Deseori îmi dăruiește desene făcute de ea și este foarte fericită când o laud, atunci când face ceva bine. Genul acesta de copii au nevoie de afectivitatea profesorului și nu de o atitudine negativă, respingătoare. Probabil că orele petrecute la școală sunt cele „luminoase” pentru ei.
Conștientizarea acestor fenomene se face adesea de către profesori, dar, din păcate, aceștia nu sunt instruiți cum să le abordeze sau cum să le gestioneze. Se vorbește mult de „starea de bine” a elevilor, dar nimeni nu se întreabă de starea de bine a profesorilor, acestea două fiind strâns relaționate, după părerea mea. Ca să fim capabili să le inducem copiilor o stare de bine și să îi facem să vină cu plăcere la școală, să se simtă încurajați în exprimarea emoțiilor, trebuie să fim noi înșine pozitivi și să simțim că venim cu plăcere la serviciu. Dacă nu simțim acest lucru, atunci relaționarea emoțională cu elevii noștri este imposibilă și vom fi doar cei din spetele catedrei, care predau și pun note.
Nu oricine poate fi profesor, consider că vocația de profesor este ca o „chemare”, o înzestrare de la natură cu care ne naștem. Numai așa vom avea o atitudine pozitivă față de ceea ce facem și numai așa vom reuși să fim empatici cu elevii noștri. Dezideratul este, deci, acela de a avea profesori implicați, cărora să le placă ceea ce fac, care să se simtă bine în mijlocul copiilor și care să îi facă și pe elevi să se simtă bine la școală. Componenta afectivă a profesorului în activitatea didactică poate fi cea care schimbă comportamente ale elevilor, viețile acestora.