Termenul de „literație” a intrat în lexicul limbii române de curând, însă nu are o traducere în Dicționarul Explicativ. Astfel, pentru a defini noțiunea, sensul a fost preluat din limba engleză ca fiind capacitatea de a citi, de a scrie, de a utiliza numere și de a înțelege și de a utiliza informațiile citite în viața de zi cu zi. În dicționarul OECD, literația este menționată ca: „abilitatea de a înțelege, de a folosi și de a reflecta asupra textelor scrise pentru a-și atinge obiectivele, a-și dezvolta cunoștințele și potențialul și a participa eficient la viața societății”. Așadar, literația presupune: a citi un text cu înțelegere, a interpreta textul prin prisma conexiunilor dintre text și ceea ce știi înainte de a-l citi, a-și forma și exprima o părere despre text, a folosi informațiile sau ideile extrase.
Personajul este instanța ficțională, creație a autorului, care-și găsește rațiunea de a exista în paginile cărții scrise. Ascuns în țesătura narativă, el se dez-văluie cititorului real (extradiegetic) odată cu procesul de lectură. Sunt scriitori care au ales pentru „ființele lor de hârtie” (Roland Barthes) statutul privilegiat de cititor (intradiegetic). Câteva exemple sunt selectate din literatura din diferite secole și din diverse spații culturale, cu scopul de a evidenția valențele acestui personaj cititor: curiozitate, versatilitate, puterea de a modela caractere, de a insufla valori, de a trăi alte vieți, fie și ficționale!
În cartea lui Rui Zink, Cititorul din peșteră, publicată în 2006, cu ocazia Zilei Mondiale a Lecturii, protagonistul își schimbă comportamentul nu doar datorită anturajului său, ci și grație lecturii. De altfel, aflat pe un vas, alături de echipaj, băiatul îl ajută pe căpitan să-l găsească pe Anibalector, un monstru care se abate de la reguli, dar care se va dovedi cel care-l inițiază pe puști în procesul lecturii. În acest sens, cartea devine, pentru cel „autorizat” să-și sublineze cărțile pe care le va citi, o sursă de valori morale, culturale și de principii pe care novicele într-ale lecturii le descoperă cu ajutorul mentorului său. De altfel, autorul însuși afirmă: „Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura. Când scriu sunt prizonierul stilului meu, al micuţei mele lumi interioare, al micuţei mele lumi exterioare, al temelor care mă obsedează, al temelor pe care le pot atinge fără să par prea disonant. Dar când citesc… Nu există îngrădiri – doar miile de ani de cuvinte şi imaginaţie, cei ai generaţiilor şi generaţiilor de scriitori…“ Adolescentul primește, în urma acestei lecții de viață, libertatea pe care autorul însuși o căutase, într-un dialog subtil, dincolo de granițele ficțiunii.
În opera lui Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha, protagonistul este un nobil spaniol, Alonso Quijano, care citește atât de multe romane cavalerești, încât decide să devină un cavaler pentru a reînvia eleganța și manierele cavalerilor de odinioară. Numele pe care și-l alege este Don Quijote de la Mancha, care nu va mai face diferența dintre ficțiune și realitate, dintre lumea adevărată și cea proiectată de forța sa interioară și alimentată de lecturile pe care le avea. Prietenii săi ştiu că resposabile pentru „nebunia” lui Don Quijite sunt cărţile cavalereşti, pe care decid să le ardă, lăsându-i doar două. După „însănătoșire”,protagonistul își reia călătoriile, însoţit de Sancho Panza, pe care îl convinge să-i fie scutier. Morile de vânt pe care le ia drept uriaşi, cu care vrea să se lupte, însă este învins, trăsura însoţită de nişte călugări benedictini, în care s-ar afla o prinţesă răpită devin semne ale unei minți dominate de „teroarea” imaginației, care-i invadează existența. În partea a doua a romanului, doarece era nevoit să-şi cunoască iubirea, Sancho Panza îi aduce lui Quijote trei ţărăncuţe pe care le prezintă drept Dulcineea şi însoţitoarele ei. Don Quijote vede doar ţărăncuţele şi nu pe doamna nobilă pe care o aştepta, aşa că Sancho pretinde că este „vrăjit” şi de aceea nu este capabil să perceapă adevărata frumuseţe a iubitei. Don Quijote se întoarce acasă și cade într-un somn adânc, iar când se trezeşte, este „vindecat” de nebunie; cum starea sa de sănătate se înrăutățește, își găsește sfârșitul.
În spațiul românesc, mult mai târziu, Fred Vasilescu din capodopera Patul lui Procust, scrisă de Camil Petrescu este, în esență, un lucid, un introvertit inteligent care se află în duba ipostază: de cititor și de scriitor. Astfel, el devine martorul existenței lui George Demetru Ladima, prin intermediul scrisorilor pe care le deține Emilia Răchitaru și pe care le citește în după-amiaza de august, când se află la aceasta. Fiul lui Tănase Vasilescu Lumânăraru, industriașul analfabet conturat de Camil Petrescu în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, diplomat, aviator, monden, Fred este o fire delicată, care își dovedește profunzimea în analiza scrisorilor lui G.D. Ladima și în simțul detaliilor, manifestat prin prudența față de inefabilul profilului celui care le-a redactat. În elementele de paratext, în notele de subsol ale romanului, autorul realizează portretul moral al lui Fred, ca tânăr deosebit, delicat, având un caracter de învingător. La îndemnul autorului, care consideră că trebuie „să scrie numai cei care au ceva de spus”, Fred Vasilescu își începe jurnalul, în care scrie despre frământările sufletului său, încercând să dezlege misterul relației dintre Emilia și G.D.Ladima, dar să surprindă și iubirea sa pentru doamna T. Cu toate că personajul se confesează că „toate le-am făcut în viață”, știe că „numai scriitor n-ar putea deveni niciodată”. Superioritatea caracterului său este dată – poate – nu de calitatea de scriitor, ci de statutul său de cititor al unor texte intime – scrisorile lui George Ladima. Noblețea gestului său este dată de secvența în care Fred fură scrisorile lui Ladima, pentru a se asigura că reputația amicului său poet nu va fi pătată de alți potențiali cititori, eventual bărbații din viața Emiliei.
Cititorul, Michael Berg, din romanul lui Bernhard Schlink îi citește Hannei Schmitz poeme de Horațiu, aventurile lui Tintin, ale lui Ulise sau ale lui Huckleberry Finn, Doctor Jivago de Boris Pasternak, Doamna cu cățelul de Cehov. În momentele de tandrețe petrecute împreună, desfășurate ritualic, sunt nelipsite baia și lectura. De altfel, Michael nu doar citește, ci îi citește femeii, manifestându-și astfel nu doar bucuria sau supremația, afecțiunea sau dominarea, ci și puterea de a îmblânzi (în sensul definiției pe care vulpea o formula față de Micul Prinț, scrierea lui Antoine de Saint-Exupéry). Forța cuvântului devine modelatoare pentru cea care îi mărturisește taina bine încifrată. De altfel, Hanna avea plăcerea de a asculta diferite istorii, pe care și femeile prizoniere de la Auchwitz obișnuiau să i le citească. Cuvântul capătă forța de a elibera, dar și de a încătușa, în lumea reală, dar și în cea ficțională.
Așadar, asemenea cititorilor extradiegetici, lectorii din paginile romanelor oferă o interpretare personală cărților parcurse, însă după un profil al cititorului pe care creatorul său l-a gândit pentru ei. Grila de lectură, gradul de empatie, atitudinea critică sau – dimpotrivă – îngăduitoare sau compătimitoare devin elemente dictate de scriitor, conform viziunii sale asupra vieții și asupra creației.