Literatura română pentru și despre copii a adus, încă din secolul al XIX-lea, în atenţia cititorului, lumea specială a copilăriei, cu zbuciumul şi cu bucuriile sale specifice. Opera autobiografică a lui Ion Creangă, intrată în patrimoniul literaturii universale, ”Amintiri din copilărie”, dar şi basmele şi poveştile sale (între cele mai cunoscute numărându-se „Capra cu trei iezi”, „Fata babei şi fata moşneagului”, „Ivan Turbincă”, „Punguţa cu doi bani” tălmăcesc cu umor şi spontaneitate universul senin al copilăriei.
Vârsta copilăriei fericită este una dintre cele mai frumoase etape ale vieții omului, dar de care nu își poate da seama decât atunci când devine adult și… se uită în spate în tolba cu amintiri. Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare, să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune. – Francesco Orestano
Motiv pentru care fiecare adult, la un moment dat si-o rememorează cu plăcere. În primul rând, copilăria este perioada inocenței și a griji pentru cei dragi, pentru natura, pentru animale, pentru micul univers în care copilul trăiește și respiră. La această vârstă, omul matur în devenite, ia în serios orice lucru, oricât de neînsemnat; îl cercetează cu multă curiozitate și emite păreri, una mai originală decât cealaltă……! Această primă parte a vieții este crucială prin fundamentul pe care îl pune la temelia viitoarei individualități: maniere, comportament, cunoștințe primare, caracter, gestionarea emoțiilor, curiozitatea, etc…..
Un alt scriitor preocupat şi de tema copilăriei, Barbu Ştefănescu Delevrancea, prelucrează în povestirile sale: ”Bunicul, Bunica, Sultănica” lumea mirifică a copilului în cadrul familiei.
Un loc aparte îl ocupă în operele lui Mihail Sadoveanu copilăria, descrisă în personaje speciale ca Lizuca, din ”Dumbrava minunată”, sau în povestiri ca ”Măria sa Puiul Pădurii” sau ”Ani de ucenicie”. O tonalitate directă, simplă, empatică faţă de destinele narate ne propune Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti în: ”Puiul”, ‘Privighetoarea”,”Niculăiţă Minciună”. O coloratură aparte au schițele şi povestirile lui Emil Gârleanu, în volumul ”Din lumea celor care nu cuvântă”. Poeta Elena Farago a dedicat copiilor versuri emoţionante, cum ar fi: ”Căţeluşul şchiop”, ”Gândăcelul”, ‘Cloşca”, „Motanul pedepsit”, tocmai în ideea de a i sensibiliza prin apropierea de lumea nevinovată a animalelor și a insectelor, lume mult îndrăgită de copii!
Otilia Cazimir, numită ”poeta sufletelor simple”, ascultă şi redă clipele vesele sau triste trăite de copii în ”Balada unui greier mic”, în timp ce Ionel Teodoreanu a creionat, în „Uliţa copilăriei” şi „La Medeleni”, o adevărată frescă a copilăriei şi adolescenței.
Cred că expresia „cei șapte ani de acasă nu se limitează la șapte”. De fapt, sunt mai mulți și sunt doar începutul dezvoltării noastre, accesul la din ce în ce mai multe informații, oameni, situații. Copilăria e un capitol menit să fie cât mai frumos, să stârnească imaginația, creativitatea, să stimuleze învățarea și cunoașterea, să determine copilul să-și dorească să se cunoască mai bine și să-i iubească și să-i respecte pe cei din jur. El, copilul, trăiește în starea de grație de dinaintea căderii oamenilor în păcat. Este scutit de grija zilei de mâine, nu poate (și nu trebuie să înțeleagă încă cât de greu se muncește pentru ca el sa își trăiască visul. Părinții se plâng uneori de nerecunoștința copiilor, uitând ca acesta este rezultatul inconștienței, iar inconștiența este darul pe care natura l-a făcut copiilor spre a nu le frânge aripile de timpuriu. Întreaga lume contribuie la îndeplinirea visurilor copiilor, pentru ca există în noi instinctul de a ne proteja urmașii, de a face ca vița să le o facem mai ușoară si lipsită de griji- în comparație cu a noastră!
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața fiecăruia, este o lume mirifică pe care probabil nu o vom putea înțelege pe deplin niciodată, este o perioadă lipsită de tristețe și plină de emoție, bucurie și culoare. Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie
Nu ştiu cât de mult se bucură alţii, dar eu zâmbesc adesea, când aievea, îmi amintesc de prima poezie la 5 ani, de primele cadouri primite de la Moş Crăciun (tata primise la serviciu, eram prin clasa a- II-a), de prima zi de şcoală, de zilele și serile în care ne jucam de ”V-ați ascunsea” care era jocul nostru preferat cu care ne-am jucat toți; începeam jocul într-o curte și ne trezeam în altă curte atât de bine ne ascundeam, atât de mulți eram. Mergeam la colindă și nu încăpeam în casa omului doar dacă stăteam doi pe în scaun, pentru că ne adunam 15-20 de copii… Am copilărit undeva unde mulți oameni își doresc să meargă azi: în Ardeal, în Munții Apuseni, de acolo de unde izvorăște Arieșul! Am copilărit alături de fratele și sora mea și alături de mulți, mulți vecini, care azi s-au risipit prin toate colțurile tării, încă cu care ne întâlnim acum în calitate de părinți!
Când suntem copii avem inima deschisă spre iubire şi frumos. Râdem şi plângem foarte uşor, suntem capricioşi şi generoşi, iertând şi uitând repede micile supărări. Însă când ajungem la maturitate, bucuria clipei, expansivitatea şi nebunia dispar, zâmbim şi râdem cu reţinere, încercăm să afişăm o mină serioasă, nedorind să fim etichetaţi ridicoli. În plus, nu mai facem risipă de entuziasm, neexprimându-ne liber emoţiile şi ne mai având acea ardoare cu care aşteptăm lucrul mult-dorit.
Copiii din ziua de astăzi nu mai ştiu (sau știu puțin… nu mi găsesc cuvintele…!!!) ce înseamnă copilăria. Trăiesc într-o lume virtuală, petrecând ore în şir în faţa calculatorului sau al telefonului pe care pot să îl ia cu ei pretutindeni, jucând jocuri impregnate de violenţă sau rutină, la televizor, ascultând o muzică zgomotoasă care nu mai reușește să atingă sufletul, ci mai degrabă să deranjeze vecinii… Pe vremea mea, copilăria însemna un mod de a trăi sănătos, de a munci după puterile noastre (eram în familie 7 persoane în trei generații: bunici-părinți și copii) în spaţiul nepoluat din mijlocul naturii; cu o carte în mână, cu ceva de mâncare, cu o haină de ploaie (nici măcar o umbrelă, că bunica mea zicea că umbrela e de mers la biserică!!!!) stăteam și îngrijeam de vaci (și tare îmi plăcea, că de eram acasă aveam de făcut nenumărate lucruri: măturat, pus haine la uscat, ajutat la curățat și tocat legume pentru ciorbă…).
Când intram în vacanță îmi făceam colecție de cărți împrumutate de la bibliotecă, pentru o anumită perioadă; aveam evidența fiecărei cărți citite – la cererea profesoarei de limba română!! Nu degeaba la terminarea clasei a opta din 21 de elevi 18 au intrat la liceu- din care 4 la Liceul Pedagogic.
E ceva ce acum la vârsta maturității, după 20 de ani de cadru didactic, mă miră și în același timp mă indignă: copiii sunt niște îngeri în miniatură, se spune; însă se pare că cu atât cu cât cresc și petrec mai puțin timp în familie și mai mult timp în societate (ca elevi de școală gimnazială, apoi liceală, universitară, serviciu) își pierd din curăție, din puritate devin de nerecunoscut (și parcă tot mai mulți)…!!! E păcat, e dureros…
Copilăria este, în concluzie, un loc și un timp al fericirii, insula de nemurire luminată de soarele primei vârste. Este un spațiu al fericirii și al veseliei continue, în care realitatea este înlocuită cu un spațiu imaginar și ideal. Este un timp mitic și fericit, în care visul devine realitate, iar realitatea devine basm.
Bibliografie
Birch, A., Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, București (2000)
edict.ro/copilaria-un-basm-fara-sfarsit/
* * *
Text în versiune revizuită, publicat inițial în Universul școlii (CCD Alba), Nr. 5/ 2020, pg. 45.