Este un fapt bine cunoscut că profesorii ajung modele pentru elevii lor. A fi un cadru didactic implicat, înseamnă a fi o prezenţă semnificativă atât în viaţa obiectivă, cât şi în viaţa subiectivă a elevilor. În ciuda asimetriei constitutive existente în clasa de elevi – referitoare la statutul de superioritate al profesorului, relaţia profesor-elev derivă şi din capacitatea acestuia de a sensibiliza în elevi propriul eu, conştiinţa posibilităţilor, capacitatea de a lua decizii, de a fi stăpâni pe ei. Pentru aceasta educatorul trebuie să-şi cunoască elevii dar mai ales să ştie cum învaţă ei şi cum să-i înveţe. Profesorul este expertul actului de predare-învățare, el poate lua decizii privitoare la tot ceea ce se întâmplă în procesul de învățământ.
Vă propun o scurtă reflecție pe marginea unei parabole, care datează încă din secolul al XIII-lea:
„Mă plimbam. Văd la picioarele mele o frunză. Era pe jumătate uscată, dar răspândea un miros foarte plăcut. O iau de jos şi o miros cu mare plăcere…
– Tu, ce răspîndeşti un miros atît de plăcut, o întrebasem, eşti un trandafir?
– Nu, îmi răspunse, nu-s un trandafir, dar am trăit câtva timp lângă un trandafir. De acolo vine mirosul ce-l răspândesc.”
(După „Buna întovărășire“, de Th. Barrau )
O bună comunicare între educator/ profesor şi elev se soldează cu progrese la elevi şi aceasta depinde de comportamentul educatorului/ profesorului, de felul în care acesta îl motivează pe elev, îi prezintă informaţia şi îl îndrumă în prelucrarea ei, cu scopul de a obţine de la elev răspunsul adecvat, întăreşte pozitiv răspunsul elevului.
Educatorul şi elevul se află într-o asemenea interdependenţâ încât nici unul dintre ei nu-şi poate atinge scopul fără îndeplinirea unui act instrumental din partea celuilalt. Educatorul aşteaptă acţiunea de sprijin a elevului acţiune de care depinde realizarea scopului sau /şi viceversa. Rezultă că progresul elevului , depinde în mare măsură de relaţia educat-educator şi mai ales de educator care solicită din plin elevilor să participe, să colaboreze în luarea deciziilor.
Fiecare copil are caracteristici, interese, abilităţi şi cerinţe de învăţare unice şi de aceea, trebuie concepute sisteme educaţionale care să ţină seama de extrem de marea diversitate a acestor caracteristici şi cerinţe individuale. Punctul de plecare în alcătuirea strategiilor de lucru este identificarea problemelor pe care le întâmpină copiii în învăţare, pentru a construi şi proiecta activităţile în întâmpinarea nevoilor lor.
Cunoaşterea a cât mai multor lucruri despre elevii noştri şi trăsăturile lor individuale ne vor ajuta să ştim mai bine care sunt nevoile de învăţare ale fiecăruia şi, în consecinţă, care parte din curriculum trebuie diferenţiată pentru o anume lecţie. Identificarea nevoilor de învăţare se bazează în primul rând pe caracteristicile elevului. Dacă la o anumită lecţie există un elev sau mai mulţi elevi care pornesc de la nivele diferite, atunci pentru acel elev sau acei elevi trebuie operate o serie de modificări.
Al doilea aspect care priveşte modul de a ne cunoaşte elevii este să descoperim ce anume îi interesează. Elevii sunt interesaţi sau motivaţi de domenii la care se pricep şi care le-ar putea aduce o performanţă şcolară.
Al treilea aspect care priveşte cunoaşterea mai bună a elevilor de către profesori ţine de elaborarea profilurilor de învăţare. Aceste stiluri de învăţare pot avea legătură cu diferite arii, de exemplu, lingvistică, logică-matematică, mobilitate, abilităţi muzicale, orientare în spaţiu, relaţii intra-şi interpersonale, mediul, şi altele (numite inteligenţe multiple).
Învăţarea este un proces activ şi constructiv ce rezultă din interacţiunea subiectului cu obiectul cunoaşterii iar lecţia devine o „aventură a cunoaşterii” în care copilul participă după puterile proprii, întâlnind probleme şi situaţii dificile, examinându-le şi descoperind soluţii plauzibile.
Eficientizarea procesului de învăţare implica folosirea a unor strategii de învăţare focalizate pe cooperarea, colaborarea şi comunicarea între elevi la activităţile didactice, precum şi interacţiunea dintre profesori şi elevi ca o modalitate permanentă de lucru-învăţarea interactivă.
Negocierea obiectivelor – se referă la discutarea şi explicarea obiectivelor acţiunii de învăţare în cadrul relaţiei dintre profesori şi elevi, deoarece fiecare participant la actul învăţării are idei, experienţe şi interese personale de care trebuie să se ţină seama în proiectarea activităţilor didactice.
Demonstraţia, aplicaţia şi feedback-ul – se refera la faptul că orice proces de învăţare este mai eficient şi mai uşor de înţeles dacă informaţiile prezentate sunt demonstrate şi aplicate la situaţii reale de viaţă, existând şi un feedback continuu de-a lungul întregului proces.
Nu toţi elevii au nevoie de sprijin în activitatea de învăţare. Însă, este necesar a şti modul în care fiecare elev poate să-şi însuşească şi să înveţe cu succes deprinderile şi conceptele noi. Dar, este nevoie să ne gândim şi la ce le place elevilor, ce curiozităţi au şi la ce îi motivează pentru a iniţia singuri procesul de învăţare.
Condiţia de bază ca elevul să poată învăţa este atenţia. Nu există activitate umană conştientă care să se poată desfăşura normal fără o atenţie susţinută. Când elevul este motivat de conţinutul celor predate devine, implicit, foarte atent. Aşadar capacitatea de învăţare a elevului sporeşte pe măsura motivării sale.
Elevii cu o bună memorie sunt, de obicei, elevi cu rezultate excelente la învăţătură. Memoria bună însă nu poate fi considerată aceea în care întipărirea şi stocarea cunoştinţelor se realizează mecanic. Odată cu înaintarea pe treptele superioare ale învăţământului, productivitatea memoriei elevilor este condiţionată de măsura în care profesorii îi iniţiază în tehnicile memorării logice, adică a utilizării procedeelor raţionale în memorare împărţirea textului de memorat în unităţi logice, scoaterea ideilor principale, sistematizarea acestor structuri logice etc.
Profesorii cu bune rezultate în progresul elevilor sunt cei care se preocupă de cultivarea gândirii elevilor lor, utilizând în acest scop strategiile euristice în predare (conversaţia euristică, învăţarea prin descoperire, problematizarea etc.); prin caracterul lor stimulator, activizator, aceste metode dezvoltă structuri operaţionale care să le permită elevilor utilizarea independentă şi creatoare a cunoştinţelor asimilate în situaţii noi. Un elev a cărui atitudine la învăţătură este pozitivă şi care-l face să fie interesat, perseverent, stăruitor, harnic, poate fi considerat ca având o bună capacitate de învăţare.
Ceea ce influenţează cel mai mult învăţarea sunt cunoştinţele pe care elevul le posedă la plecare. De aceea orice cadru didactic va întemeia un demers didactic pe o serie de date colectate prin evaluare iniţială. În procesul didactic de la evaluarea iniţială a copilului trecând prin aplicarea programelor şcolare se finalizează din nou cu o evaluare, cea finală.
Din perspectiva cadrelor didactice măsurarea şi întregistrarea progresului elevilor oferă nu numai un feed-back privind dinamica evoluţiei acestora dintr-un punct X într-un punct Y, ci are legătură directă cu planificarea progresului şi cu evaluarea periodică a valorii adăugate a învăţării.
În evaluarea fiecărui domeniu al activităţii şi participării trebuie precizate:
- capacitatea, adică cel mai înalt nivel de funcţionare pe care un individ îl poate atinge;
- performanţa, adică ceea ce individul face în mod obişnuit în mediul său de viaţă;
- progresul, adică corelarea a cea ce persoana poate să facă, nivelul pe care îl poate atinge şi aşteptările sociale de la aceasta, prin comparaţia dintre o stare iniţială şi una finală.
Ştiindu-se că elevul progresează în ritm propriu, este important să demonstrăm cu claritate progresul pe care îl înregistrează copilul, nivelul performanţei sale la un moment dat, comparativ cu nivelul performanţei sale anterioare, deoarece acest lucru îi motivează pe toţi cei implicaţi în educaţie copilului (familie, cadre didactice, specialişti).
Pentru progresul şcolar, marea majoritatea obiectivelor gravitează în jurul următoarelor idei:
- trecerea educatului de la o stare inferioară la una superioară;
- dezvoltarea în linie ascendentă a educatului asupra căruia s-au exercitat influenţele educaţionale;
- schimbarea în bine datorită căreia se ajunge la un rezultat scontat etc.
- obţinerea unor rezultate şcolare mai bune, raportate la achiziţiile anterioare.
Permiţând înregistrarea progresului atins de elev de la o etapă şcolară la alta raportul de evaluare prezintă o serie de avantaje:
- oferă date despre întreaga activitate a elevului;
- permite individualizarea sarcinilor de lucru;
- evidenţiază rezultatele de excepţie obţinute de elev în anumite domenii, interesele,
- aspiraţiile acestuia etc. ca şi rezultatele mai slabe atinse în alte aspecte;
- facilitează exprimarea creativităţii.
Crearea de bună dispoziţie în clasă reprezintă o condiţie necesară în evitarea eşecului şcolar. Fiecare lecţie este recomandat să se desfăşoare într-un climat afectiv particular, securizant, dispoziţia afectivă a elevilor fiind coordonată de cadrul didactic.
În concluzie, profesorul trebuie să stabilească o relaţie armonioasă de la început cu elevul pentru a nu-i afecta acestuia dezvoltarea psihică, afectiva şi personală. Profesorul trebuie să creeze o relaţie care să-i permită elevului să prindă aripi în dezvoltarea lui. Personalitatea profesorului este „izvorul şi reglatorul” actului educativ iar scopul formal al educaţiei nu este decât acela al formării omului responsabil, a se conduce singur pe calea binelui, a adevărului, a dreptăţii şi a frumosului.
Bibliografie selectivă
1. A. Binet, Ideile moderne despre copil, Cuvânt introductiv, traducere, note şi comentarii de D.Todoran, E.D.P., Bucureşti, 1975;
2. Cucoş, C. (coord.), „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice”, Editura Polirom, Bucuresti, 1998;
3. Cristea, S., „Pedagogie”, vol. II, Editura Hardiscom, Piteşti, 1997;
4. Dumitriu, Gh. Dumitriu, C., „Psihopedagogie”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004;
5. I. Drăgan, A. Partenie, Psihologia învăţării, Editura Excelsior, Timişoara, 1997;
6. Ed. Claparede, Educaţia funcţională, traducere de prof. M. Niculescu, E.D.P., Bucureşti, 1973;
7. I. Furlan, Învăţământul modern şi instruirea intensivă, traducere de A. Tămcencu, E.D.P., Bucureşti, 1975;
8. L. S. Vâgotski, Opere psihologice alese, vol. I, E.D.P., Bucureşti, 1971;
9. Radu, I., „Teorie şi practică în evaluarea eficienţei învăţământului”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
10. S. J. Bruner, Procesul educaţiei intelectuale, E. S., Bucureşti, 1970;
11. https://www.psychologies.ro/dezvoltare-personala-cunoaste-te-2/educatie/de-ce-este-importanta-relatia-dintre-profesor-si-elev.
12. edict.ro/importanta-relatiei-profesor-elev-in-procesul-educational/
13. https://upper.school/dinamica-profesor-elev-si-ce-influenta-are-in-viata-copilului/