Accentul este pus pe ȋnvăţarea practică, pe rezolvarea problemelor și gândirea critică. Acest lucru îi ajută să-și dezvolte abilitățile și cunoștințele necesare pentru a rezolva probleme din lumea reală. În loc să citească despre un concept științific, elevii ar putea efectua experimente pentru a observa și a înțelege conceptul în sine.
Constructivismul consideră învăţarea ca pe o construcţie proprie, elevii învaţă prin implicare şi participare directă, interactivă, nu doar de la profesor. Lecţia este o punere în scenă, în care fiecare joacă câte un rol, în care elevii învaţă mult unii de la alţii. Profesorul pune elevul în centrul unor experienţe de învăţare care favorizează dezvoltarea gândirii transversale, acţiunea independentă, participarea activă la procesul de construire a cunoaşterii. El creează situaţii stimulatoare care să genereze curiozitate şi motivaţie intrinsecă. Metodele şi principiile predării constructiviste sprijină învăţarea autonomă, activă, situaţională.
Învăţarea constructivistă este un proces în evoluţie continuă, subiectiv, influenţat şi sociocultural, un proces de interiorizare, de autoreglare a conflictelor cognitive, prin experienţe proprii. Ideile noi se descoperă prin căutarea şi prelucrarea altor idei în stil propriu, sau prin rezolvarea unui conflict cognitiv între acestea sau între experienţe cognitive. Construirea cunoaşterii presupune interpretări personale ale experienţelor, care sunt în continuă transformare, modificare, restructurare, conectare la noile date prin acomodare în cele vechi.
Elevul este agent activ în învăţare, prin experienţele sale, prin faptul că prelucrează informaţiile, nu doar le receptează. Comportamentul de învăţare este unul caracterizat prin curiozitate, autonomie, iniţiativă, cooperare, flexibilitate. Contactul direct al elevului cu realitatea reprezintă condiţia necesară care determină reuşita învăţării.
Predarea constructivistă aduce în prim plan elevul, cu particularităţile lui de învăţare şi cunoaştere. Ea nu elimină transmiterea, ci o transformă, stimulează procesarea personalizată a informaţiilor. Profesorul utilizează în clasă tehnici practice variate, active, care invită elevul la reflecţie, la interpretări critice, la înţelegere; realizează o stare generală de motivare a elevilor pentru angajare cognitivă prin conflict cognitiv, ţine cont de climatul de lucru, de componența grupurilor şi susţine învăţarea colaborativă.
Rolul profesorului este crucial în ajutarea elevilor să devină participanți activi în propriul lor proces de învățare. Acesta trebuie să creeze oportunități pentru elevi de a se implica cu materialul și să-și construiască propriile înțelegeri, mai degrabă decât să transmită pur și simplu informații către ei. Acest lucru poate fi realizat prin implicarea elevilor ȋn sarcini și probleme care sunt provocatoare, dar realizabile, și care sunt relevante și interesante pentru ei.
Unul dintre beneficiile constructivismului este că poate fi adaptat la o varietate largă de materii și grupe de vârstă. Este bine potrivit pentru educația științifică, matematică și tehnologică, dar poate fi aplicat și la științele umaniste, studiile sociale și alte materii.
Bibliografie
Joiţa E. (coord.), Profesorul şi alternativa constructivistă a instruirii, Editura Universitaria, Craiova, 2007.
Siebert, H., Pedagogie constructivistă, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.