„Cavalerul tristei figuri”

Una dintre provocările carierei de profesor este să predai capodopere pe înțelesul elevilor, în contextul acestui veac ingrat în care elevii au acces la orice fel de tehnologii, beneficiază de facilități în scopul satisfacerii oricăror cerințe educaționale, dar fug de informația pe care-ar putea-o obține în modul cel mai simplu cu putință: deschizând o carte.

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu generații de tineri deprinși de la vârste fragede să folosească tot felul de gadgeturi, dar care nu au citit nicio carte și nici nu manifestă nici cea mai mică intenție s-o facă. Oricât ne-am ascunde după degetele mai mult sau mai puțin evidente ale idealurilor educaționale pe care ne lăudăm că le atingem, realitatea crudă este că bibliotecile sunt din ce în ce mai goale, cărțile zac în librării, deși editorii se străduiesc să le facă atractive atât grafic, cât și prin tot felul de prețuri promoționale, iar tinerimea română, fascinată de timeline-urile de la facebook nu a auzit și, probabil, nu va auzi niciodată de Dante, de Homer, de Cervantes, Dickens și atâția alții…

Am recitit , de curând, capodopera lui Cervantes cu o bucurie deosebită, printre picături, din păcate, când am timp, deși nu prea mai am timp deloc, luată cu ale vieții și celelalte griji de fiecare zi, extrem de prozaice și, din păcate, urgente.

Mi-am cumpărat o ediție pe care am avut surprinderea s-o constat fără greșeli, cel puțin până unde-am ajuns cu lectura, și mă bucur să mă întâlnesc cu bunul cavaler al tristei figuri, care, prin aventurile sale, mă face să regăsesc în mine rațiunile unor acțiuni din ce în ce mai inutile și imposibile, pe care eu însămi le întreprind. Una dintre pare, desigur, și încercarea de a-l preda unor elevi de liceu, care se arată extrem de rezistenți la încercările mele de a-i convinge că e o carte pe care merită să o citească și un personaj pe care merită să-l cunoască. Ce argumente aș putea să le dau, altele decât unele de ordin …subiectiv?

Poate acela că Don Quijote mă vindecă de realismul defetist din marea de amărăciuni în care ne-am cam bălăcit cu toții în ultimele luni, în compania oamenilor serbezi și meschini ai lumii de azi, pe care-o detest și căreia simt că nu mă potrivesc defel?

Sau că Don Quijote mă face să râd, cu lacrimi de îngăduință și de afecțiune, ca de-un prieten bun, ușor desuet, ale cărui ciudățenii, deși nu le-aș face aidoma, le înțeleg și cu care empatizez din toată inima? Sau că Don Quijote e chiar prietenul pe care și l-ar dori fiecare dintre noi, visătorii: bun, onest și generos din convingere, deși cu mintea ușor rătăcită, un naiv deloc naiv, care preferă autoamăgirea ca să dea sens unei existențe fade și absurde, pe care-a suportat-o atâția ani, dar de care s-a săturat până peste cap, căci s-a convins că nu face doi bani?…

Pe acest personaj nu ni-l putem apropia rațional, ci doar afectiv. Pentru că numai empatizând cu el îl putem înțelege și ni-l putem transforma în tovarăș de agoră… mai mult sau mai puțin contemporană.

Don Quijote nu e nebun, ci e doar un suflet bun și singur, căruia îi trebuie o motivație să poată continua să trăiască în lumea asta care, s-a convins de mult, nu e cea mai bună dintre lumile posibile. Și pe care, chiar și-așa, caricaturizată, încearcă s-o facă mai bună, s-o schimbe prin puterea patetică a exemplului personal, căci, spune el, ”fiecare om e odrasla faptelor sale”. De aceea vede capabili de fapte de noblețe și pe cei incompatibili fundamental cu noțiunea, de aceea speră, cred, prefăcându-se că ignoră realitatea, să descopere în ceilalți un sâmbure de lumină de care nici chiar ei înșiși nu sunt conștienți.

Actele lui de ridicol altruism nu izvorăsc decât dintr-o datorie de conștiință, dacă nu pentru alții, cel puțin pentru sine însuși, dar nu din egoism, ci din exact opusul egoismului, dintr-un fel bizar de smerenie.

Don Quijote, încercând să-l convingă pe incipient ignobilul și ”sărac cu duhul” Sancho să-i devină scutier, îl momește nu doar cu promisiunile iluzorii ale unor aventuri în compania cavalerului rătăcitor, ci cu stăpânirea unor insule în cine știe ce mări, ba, mai mult, cu titlu de rege al vreunei împărății pe care-o va fi dobândit, mărturisindu-i că nu se va da înapoi de la a-i face această cinste cât de repede se va putea: ”Și să nu ți se pară de-a mirare, căci lucruri ca acestea li se întâmplă cavalerilor rătăcitori, într-un chip atât de nemaivăzut și nemaiauzit, încât ușor mi-ar fi să-ți dau chiar și mai multe decât îți făgăduiesc.”

Ba, mai mult, în smintita lui fantezie e atâta mărinimie, încât nu-i permite lui Sancho, rezonabilul, limitatul și decentul Sancho să „ajungă la așa micime de inimă” încât să nu țintească la cât mai sus, să aibă visuri prea mici, pentru că – nu-i așa?- „unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor”, cum zicea cândva Paler…
Don Quijote e un splendid idealist tocmai pentru că țintește spre imposibil și neverosimil, căci își permite luxul, dat numai de o atât de blamată lipsă de cumpătare, adică inaccesibil sau autorefuzat de ceilalți, mulți, „cu scaun la cap”, adică mediocrii dintotdeauna, de a visa măreț și nerezonabil.

Dreptatea lui e o dreptate inutilă, tocmai pentru că e nobilă, gratuită și indezirabilă, dar el se încăpățânează s-o facă. Și o face cu orice preț. Chiar cu prețul derizoriu a hăituirii, cu tot ridicolul implicit, unui vis fără speranță, ca și toate celelalte visuri frumoase, într-o lume care se încăpățânează să le năruie, pe oricare-ar fi, rând pe rând…

Mie, celei căreia îmi este dat să-l cunosc și să-l întovărășesc în tristele lui isprăvi de hârtie, Don Quijote îmi face onoare. Onoarea de a fi părtașă la fărâma lui de utopică rezistență la urâțenia, la netrebnicia, la mârșăvia copleșitoare din jur.  Și încerc să le transmit asta și elevilor mei, cu pasiunea de „cititor de cursă lungă”, cum spunea undeva un binecunoscut critic literar, încerc să-i conving, zi de zi, pe elevii mei, că eforturile le vor fi răsplătite cu asupră de măsură…

Accesări: 48

Articole asemănătoare