Cartea, omul şi lumea în care trăim. Studiu comparativ: Noi, de Ev. Zameatin şi Minunata lume nouă, de A. Huxley

Miriade de rânduri se oferă cititorului promiţându-i aventuri dintre cele mai însemnate, comori dintre cele mai nepreţuite, deschideri spre zonele mai puţin umblate… În manieră modernă, postmodernă chiar, literarul se coboară (sau, dacă preferăm, se înalţă!) până la graniţa imperceptibilului, poezia lirică se atinge adeseori cu epicul şi dramaticul, ba chiar cu eseistica şi memorialistica, autorul îşi atribuie nenumărate identităţi ori îşi asumă diferite roluri de instanţă a comunicării. Toate acestea le promite cartea celui care îşi odihneşte privirea pe paginile adesea îngălbenite, dincolo de care se mărturisesc suflete, emoţii şi temeri… Astfel de confesiuni descoperim într-o peregrinare a re-lecturii („a citi a reciti” pare să fie secretul relaţiei cititor-autor, aşa cum ne arată Matei Călinescu), care ne poartă spre scrieri mai vechi, însă actuale prin problematica pe care o propun: Noi de E. Zameatin, respectiv, Minunata lume nouă, de A. Huxley.

Romanul Noi constituie „un semnal privind pericolul ce-l reprezintă pentru om, pentru omenire puterea hipertrofiată a maşinilor şi puterea statului – indiferent care… E interesant că, în ultimul său roman, cunoscutul scriitor englez Huxley dezvoltă aproape aceleaşi idei şi trăsături de subiect care se regăsesc în Noi. Coincidenţa este, desigur, întâmplătoare. Dar această coincidenţă demonstrează că ideile sunt în jurul nostru, în aerul prevestitor de furtună pe care-l respirăm.” Aceasta este mărturisirea deconcertantă, făcută de Evghenii Zameatin în 1932, la Paris, prin care conştientiza că posteritatea romanului său de factură fantastică şi de anticipaţie socială, publicat în 1924, era asigurată şi de Minunata lume nouă. O lectură atentă a celor două cărţi de anticipaţie relevă o întreagă serie de asemănări – care îndreptăţesc afirmaţia făcută de autorul romanului Noi – dar şi anumite trăsături diferenţiatoare, menite să justifice raţiunea criticilor, care plasează pe o treaptă mai înaltă în ierarhia literaturii de anticipaţie constructul epic Minunata lume nouă.

Deşi scrisă la un deceniu după Noi, utopia – sau mai degrabă antiutopia – lui Huxley dezvoltă acelaşi subiect cutremurător, pe care îl propunea şi Zameatin. Ambele scrieri au construit un tablou de-a dreptul vizionar, prefigurând ceea ce va însemna pentru umanitate acţiunea sistematică, abrutizantă, de „spălare a creierului”. Minunata lume nouă prezintă accente mai pronunţate de previziune, deoarece e secondată de un important suport ştiinţific, esenţial în construirea unui tablou ce surprinde evoluţia civilizaţiei occidentale, aşa cum apărea ea în anii ’30. Avertismentul asupra iminentului pericol, prezentat de dezvoltarea hipertrofiată a civilizaţiei maşiniste, îşi avea ecourile în scrierea lui Ev. Zameatin – Noi. Ambele scrieri reprezintă un semnal de alarmă şi, probabil, un mijloc de împotrivire a individului în faţa forţelor „care ameninţă acum libertatea”.

Creaţiile celor doi scriitori preocupaţi de destinul omenirii sunt diferite sub aspectul formei, dar asemănătoare prin echilibru, grija pentru detalii şi structură, şi mai ales prin subiect. A fost necesară o muncă elaborată atât în cazul romanului Noi, cât şi în ceea ce priveşte Minunata lume nouă  de A Huxley. Preocuparea pentru detalii şi fineţea artistului creator ce tinde spre perfecţiune sunt evidente încă din titulatura celor două scrieri. Romanul Noi are un titlu de o simplitate izbitoare, dar care – raportat la esenţa scrierii – capătă conotaţii destul de complexe. Evghenii Zameatin preferă o formă  pronominală, desemnată să înlocuiască numele unei pluralităţi de „obiecte” de acelaşi fel, în locul unui substantiv, care putea numi direct. Este şi acesta un mod de a sugera că dezumanizarea a mers până acolo, încât oamenilor nu le-a mai rămas nici numele, ştiut fiind că numele – înainte de toate – înseamnă identitate, individualitate.

De cealaltă parte, Minunata lume nouă este un titlu sugestiv şi ironic, dată fiind asocierea cu exclamaţia entuziastă a Mirandei din Furtuna lui Shakespeare: „O, minunată lume nouă, în care trăiesc astfel de oameni!”. Şi asocierea este necesară atâta timp cât, în interiorul Minunatei lumi noi, Operele complete ale lui Shakespeare capătă – pe lângă valoarea artistică incontestabilă – şi o valoare universală, reprezentând tradiţia, spiritul, aşadar Omul.

Romanul Noi îmbracă, spre deosebire de Minunata lume nouă, forma de jurnal, care aminteşte de Însemnările unui nebun de Gogol şi care permite consemnarea detaşată şi cu fidelitate a procesului de deconstrucţie a umanităţii, de transformare a lui Eu în Noi. Însemnările se prezintă ca nişte „conspecte” cu titluri sugestive, patruzeci la număr („Conspect: Florile. Dizolvarea cristalului…” , „Nici un fel de conspect – nu se poate”). Toate aceste însemnări redau atmosfera de „tristeţe universală” a unei lumi lipsite de suflet, de libertate, tristeţe mascată de o impusă fericire absolută. Acelaşi sentiment nostalgic şi zguduitor îl provoacă şi Minunata lume nouă, care, în cele optsprezece capitole, conturează aceeaşi lume despiritualizată, numită „lume nouă”, dominată – desigur – de aparentă fericire, siguranţă, de „Comunitate. Identitate. Stabilitate.”

Scrierea lui Evghenii Zameatin, în stilul ornamentalist, de maximă lapidaritate şi claritate, zugrăveşte până la cele mai fine detalii imaginea unei lumi în care nu există individualitate şi în care „vremurile antedeluviene – cu tot felul de Shakespeare şi Dostoievski – sau cum le-o mai fi zicând – au trecut.”  În locul acestora, s-a ridicat Statul Unic, cel care aduce împlinirea, fericirea, absolutul, căci „e din nou paradis; totul e foarte simplu, paradisiac. Binefăcătorul, Maşina, Cubul, Clopotul cu gaze, Păzitorii – toate acestea alcătuiesc binele, sunt unităţi minunate…”  Totul e fericire şi simplitate pentru cei protejaţi de Statul Unic. Ideea de transparenţă şi claritate este sugerată şi la nivel morfologic, având în vedere că sintagma „e clar”devine recurentă.

În Minunata lume nouă starea de supremă fericire este adusă numai de Statul Mondial, de Statul Unit al Lumii, a cărui deviză este „Comunitate. Identitate. Stabilitate”. În numele acestei devize, producţia de serie este adusă la mare rang, fiind considerată principala coordonată a civilizaţiei. Există şi aici un Binefăcător, cel care a instaurat noua lume, noua eră: Henry Ford şi al cărui „reprezentant” în Europa Occidentală este Mustafa Mond. Acesta este un Controlor, care se asigură că maşinizarea este forţa supremă în societatea structurată după principiul sistemului de castă, implementat ştiinţific. În Minunata lume nouă oamenii sunt produşi în eprubete, iar sexul şi drogul numit „soma” reprezintă mijlocul de a menţine stabilitatea socială, prin senzaţia de plăcere şi mulţumire „într-o lume ajunsă în fine, nu doar la deplină stabilitate, ci şi deplină despiritualizare.”  O astfel de lume minunată trebuie păzită, lucru pe care-l are în vedere Controlorul principal pentru Europa Occidentală – Mond (asemănat cu Marele Inchizitor dostoievskian), iar în cazul lumii lui Zameatin, rolul acesta revine Păzitorilor. Aceştia urmăresc buna desfăşurare a mecanizării lumii, ei înlătură orice manifestare suspectă, întrucât „lumea noastră mecanizată, perfectă…” trebuie izolată de „lumea hidoasă, iraţională a copacilor, păsărilor, animalelor…”.

Într-o astfel de lume „a fost inventată o operaţie pentru extirparea imaginaţiei” , căci visele constituie o boală psihică gravă. Omul nu are (ne)voie să viseze, să dorească altceva, idee sesizabilă şi în Minunata lume nouă, atunci când Mond afirmă: „Oamenii sunt fericiţi: capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta.”  Conflictul de idei dintre Mustafa Mond şi un alt personaj, intrus în Minunata lume nouă, John Savage (din nou, simbolistica numelui este evidentă) concentrează „legile”, după care funcţionează lumea cea nouă, câteva dintre ele regăsindu-se şi în lumea Statului Unic. Dacă oamenii noi ai lui Zameatin au ales fericirea, ca şi cei din Minunata lume nouă, au pierdut, pe de altă parte, libertatea, compromisul devenind firesc, deoarece „nonlibertatea noastră e fericirea noastră.”  În numele binelui suprem, orice compromis este normal, orice sacrificiu este acceptat. De aceea, Mond, un Binefăcător al Minunatei lumi noi, îi explică lui John Sălbaticul – cel născut în mod „ruşinos” , pe cale naturală – că trebuie să aleagă între fericire „şi ceea ce pe vremuri oamenii numeau «artă superioară». Pe aceasta noi am sacrificat-o. Am înlocuit-o cu filmele senzoriale şi cu orga de parfumuri.” Într-o astfel de lume minunată, în care tragedia Othello este interzisă şi înlocuită cu filmele senzoriale, iar trandafirii şi întreaga natură sunt puncte nocive, noţiuni implementate prin hipnopedie copiilor, un John Savage nu-şi poate găsi locul, fiind – ca şi creatorul său – „un rătăcitor între două lumi, una moartă, cealaltă lipsită de puterea de a se naşte”.  Se aseamănă, în această privinţă, cu personajul D-503 din Noi, care se manifestă şi el altfel, devenind un intrus, căci la el a luat naştere sufletul, ceea ce înseamnă că operaţia de spălare a creierului nu a reuşit întru totul. Există, aşadar, o mică omisiune din partea Statului Unic, ce poate fi speranţa individului de a scăpa de Jugul Benefic, de a se retransforma din Noi în Eu. Semnalul de alarmă a fost tras de Zameatin, cel care a conştientizat – ca şi Huxley mai târziu – că forţele maşinizării sunt periculos de mari şi rezistente.

Într-o lume de serie, plină de I-330, O-90, R-13, S-4711 (Noi) sau de Epsiloni, Alfa minus, Beta (Minunata lume nouă), speranţa unei reveniri, a re-umanizării, este redusă, mai ales că există remedii pentru orice fel de pornire. Fie că se numeşte operaţie pentru extirparea imaginaţiei, fie soma, totuşi există posibilitatea de a fugi de realitate şi de a deveni „răbdător şi capabil să înduri multă vreme orice”  Şi astfel, lumea – deşi îngrădită şi despiritualizată – devine minunată, căci „adevărata fericire pare întotdeauna destul de palidă şi sordidă, în comparaţie cu supracompensaţiile chinurilor şi mizeriilor sufleteşti.”  Senzaţia de plăcere şi de împlinire, pe care jocurile erotice o cultivă încă din copilărie, libertinajul impus, stabilitatea şi mulţumirea socială nu pot fi înlocuite de un Shakespeare ori de un Dostoievski, de adevăratele valori morale, de împlinirea spiritului. De aceea, lectura unor astfel de „avertismente” ca Noi şi Minunata lume nouă, este zguduitoare şi ridică întrebări existenţiale. Oare lumea mai poate fi salvată?
Încheierea dată de Huxley cărţii sale este destul de sumbră şi cinică, dacă ne gândim că Reîntoarcerea în minunata lume nouă din 1958 întregeşte tabloul dezumanizat al societăţii occidentale. Se pare că „forţele care ameninţă acum libertatea sunt prea puternice pentru a li se putea rezista multă vreme.” Şi totuşi, există o speranţă, atâta timp cât oamenii vor înţelege că dictatura ştiinţifică nu este numaidecât benefică. Acesta este, de fapt, miezul problemei, şi în Minunata lume nouă şi în Noi. Efectele benefice ale dezvoltării ştiinţei şi tehnicii sunt însoţite şi de despiritualizarea omenirii, lucru sesizat şi de poetul R-13: „cunoaşterea voastră înseamnă laşitate”  Angoasa provocată de evoluţia ştiinţei în detrimentul valorilor spirituale este evidentă şi în Minunata lume nouă, ceea ce-l apropie pe Aldous Huxley de H.G.Wells. Mai-marii minunatei lumi noi nu pot permite „ştiinţei să se ocupe de altceva decât de problemele cele mai imediate ale momentului.” , cum ar fi bokanovsificarea, hipnopedagogia, hipnopedia, toate pentru „Comunitate. Identitate. Stabilitate.” Metoda Bokanovski este prolifică pentru stabilitatea minunatei lumi noi, căci evoluţia normală a embrionului este oprită pentru a se implementa reacţionarea prin înmugurire. Cu alte cuvinte, se obţin gemeni identici, produşi de serie, nenumăraţi noi, în detrimentul individului uman. Perspectiva unei astfel de lumi minunate este cel puţin îngrijorătoare, dar concretizarea ei – aşa cum ne demonstrează Huxley în Reîntoarcere în minunata lume nouă – este o realitate de coşmar. Scriitorul, uimit, analizează şi argumentează împlinirea propriilor viziuni. Trecerea în „minunata lume nouă” s-a înfăptuit deja, de multă vreme.

Alarmantă este viteza cu care ştiinţa se dezvoltă şi acaparează totul şi în romanul Noi. Până şi timpul, coordonată esenţială a existenţei, capătă noi caracteristici. Dacă Huxley ne introduce în epoca de după Ford, Zameatin conturează alte coordonate temporale: ora 22 ½  fără cinci minute. Măsurarea timpului nu este importantă pentru acei oameni, produşi de serie care se plimbă cu aeroul, care sunt identificaţi după numerele pe care le poartă, toate petrecându-se – firesc! în numele binelui. Binefăcătorul este un nou Iehova, „la fel de înţelept, de iubitor şi de crud ca şi Iehova celor antici” , la fel ca şi Marele Ford. Religia, timpul, trupul, numele, perpetuarea – toate sunt impuse şi implementate ştiinţific unor oameni care nu mai păstrează nici măcar amintirea unor valori spirituale. Rezultatul: fericirea noastră şi o minunată lume nouă.

Alături de alte creaţii de anticipaţie ale mai multor iubitori ai geniului (G.Orwell, R. Bradbury, fraţii Strugaţki, Thomas More, Francis Bacon, Samuel Butler), Minunata lume nouă de Aldous Huxley şi Noi de Evghenii Zameatin rezistă oricăror exigenţe literare şi cutremură orice minte. Cu atât mai mult, cu cât Reîntoarcerea în minunata lume nouă atestă clar viabilitatea previziunilor făcute în 1931. Realitatea este îngrijorătoare, şi noi nu „mai avem timp din belşug. Societatea complet organizată, sistemul castelor stabilite pe baze ştiinţifice, eliminarea liberului arbitru prin condiţionarea metodică, obedienţa produsă pe cale chimică…”  – toate acestea sunt aproape, „ne aşteaptă la cotitură”. Şi mai avem puterea, încă, să ne întrebăm: cine sunt(em) Noi? şi dacă putem să evadăm din Minunata lume nouă? Aceasta este întrebarea pe care o naşte CARTEA, o dată şi încă o dată, până când Omul va identifica soluţia propice unei lumi cu adevărat minunate, lumea cărţilor.

Bibliografie:
Cotorcea, Livia, Note la Biciul lui Dumnezeu, Editura Moldova, Iaşi, 1993.
Huxley, Aldous, Minunata lume nouă, Reîntoarcerea în minunata lume nouă, traducere de Suzana şi Andrei Bantaş, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Pădureleanu, Mircea, Aldous Huxley, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Zameatin, Evghenii, Noi, traducere de Inna Cristea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

Accesări: 68

Articole asemănătoare