Caracteristicile predării interdisciplinare

Interdisciplinaritatea constituie o soluţie importantă în efortul de organizare modernă a conţinuturilor învăţământului atunci când predarea conceptelor, principiilor  se face în cadrul mai multor discipline. Abordarea interdisciplinară a conţinuturilor îl ajută pe elev să-şi formeze o imagine unitară asupra realităţii.

Profesorul C. Cucoş percepe interdisciplinaritatea ca pe o formă a cooperării între discipline.

„Interdisciplinaritatea este o formă a cooperării între discipline diferite cu privire la o problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o  convergenţă şi o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere.”

Aceasta derivă din dezvoltarea unei gândiri integratoare, formarea unei imagini unitare asupra realităţii, însuşirea unei metodologii unitare de abordare a realităţii, lucrul în echipă – învăţarea prin cooperare, transferul de cunoştinţe şi metodologii, circulaţia informaţiei, crearea unui limbaj interdisciplinar, aplicabilitatea cunoştinţelor în noi contexte de viaţă, deplasează accentul de la «a învăţa despre…, la a şti cum», promovează învăţarea prin contactul direct cu lucrurile(şcoala activă).

În perspectiva interdisciplinară sunt abordate probleme complexe ce nu pot fi lămurite de o singură disciplină. Aceste probleme pot fi explicate doar cu ajutorul mai multor discipline, care conlucrează, cooperează, “se intersectează”.

„Intedisciplinaritatea este un proces de cooperare, unificarea şi codificarea unitară a disciplinelor ştiinţifice contemporane, caracterstic actualei etape de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice, în care fiecare disciplină îşi păstrează autonomia gnoseologică, specializarea şi independenţa relativă şi în acelaşi timp se integrează în sistemul global de cunoştinţe.”

Naşterea disciplinelor „de graniţă” şi dezvoltarea cercetărilor interdisciplinare constituie unul din aspectele caracteristice ale dinamismului culturii contemporane, în care cele două tendinţe opuse, aceea a specializării şi aceea a sintezei, zguduie fără încetare clasificarea rigidă a ştiinţelor.

Graniţele între domeniile de cunoaştere apar în mod independent de definiţiile formale ale acestor domenii şi invers, definiţiile se schimbă odată cu noile graniţe care apar în mod natural. Metodologia învăţământului matematic aparţine tocmai acestor discipline în devenire, a căror dezvoltare influenţează neîncetat clasificarea rigidă a ştiinţelor. Dezvoltarea revoluţionară a tehnicii pune si ea probleme speciale cercetării pedagogice asupra învăţământului matematic. Dacă se recunoaşte că unul dintre cele mai importante obiective ale profesorului este să-i creeze fiecărui copil cele mai bune condiţii cu putinţă pentru a-şi dezvolta capacitatea de a învăţa, va trebui să încurajeze formarea la elev a anumitor concepţii şi atitudini precum şi însuşirea de către el a anumitor metode de lucru. Pentru a alege aceste scopuri, este necesar un antrenament sistematic şi prelungit al elevilor în rezolvarea de probleme şi exerciţii judicios alese. „Interdisciplinaritatea implică un anumit grad de integrare între diferitele domenii ale cunoaşterii şi diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj comun, permiţând schimburi de ordin conceptual şi metodologic”.

George Văideanu evidenţiază faptul că interdisciplinaritatea era considerată iniţial ca având menirea ,,să realizeze un acord între realizarea conţinuturilor şi procesul de învăţare pe de o parte, şi caracterul global al problemelor de rezolvat în activitatea profesională sau socială pe de altă parte.

Interdisciplinaritatea a apărut ca o reacţie la dezintegrarea spaţiului intelectual modern, fiind: “o măsură de apărare disperată care vizează păstrarea caracterului global al intelectului”

Domnul profesor Marin Manolescu, studiind documentul pregătirilor Reuniunii UNESCO asupra problemelor şcolare, evidenţiază problema interdisciplinarităţii ca fiind pusă în următorii termeni: “Exista numeroşi factori care subliniază că interdisciplinaritatea a devenit o necesitate; marile probleme ale lumii contemporane, problematica economică, morală sau estetică se pretează in mod cu totul special la o tratare interdisciplinară; în acelaşi timp interdisciplinaritatea apare ca o consecinţă logică a integrarii tuturor tipurilor de conţinuturi în perspectiva educaţiei permanente. Probabil, soluţia de aplicat nu este nici interdisciplinaritatea totală, nici învăţământul pe materii conceput în manieră tradiţională; o combinare între aceste două formule, realizată în funcţie atât de exigenţele ştiinţelor contemporane şi de diferitele activităţi sociale cât şi de exigenţele psihologice ale diferitelor vârste pare mai realistă şi mai eficace.

În învăţământul preuniversitar, se pot identifica trei direcţii ale interdisciplinarităţii :

  • la nivel de autori de planuri, programe, manuale şcolare, teste sau fişe de evaluare;
  • puncte de intrare accesibile profesorilor în cadrul proceselor de predare – evaluare (în acest caz programele rămân neschimbate);
  • prin intermediul activităţilor nonformale sau extraşcolare.

Intervenţia profesorului determină corelaţii obligatorii prevăzute de programele şcolare şi impuse de logica noilor cunoştinţe, fapt ce duce la interdisciplinaritate.

Interdisciplinaritatea reprezintă o „interacţiune existentă între două sau mai multe discipline, care poate să meargă de la simpla comunicare de idei până la integrarea conceptelor fundamentale privind epistemologia, terminologia, metodologia, procedeele, datele şi orientarea cercetării” (OCDE, 1972).

În sensul larg al termenului, interdisciplinaritatea “implică un anumit grad de intergrare între diferite domenii ale cunoaşterii şi între diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj comun, permiţând schimbări de ordin conceptual şi metodologic”.

Existenţa interdisciplinaritătii, atât a unor domenii interdisciplinare autonome cât şi a cercetărilor interdisciplinare ce se concentrează conjunctural asupra unei probleme comune, este o realitate ce nu poate fi contestată. Ceea ce însă poate fi pus in discuţie şi chiar trebuie supus unei analize critice se referă la riscurile pe care, inevitabil, o colaborare interdisciplinară le are.

Corelaţiile interdisciplinare reprezintă una dintre perspectivele cele mai adecvate în abordarea fenomenelor şi proceselor complexe, contribuind astfel la „formarea unei imagini unitare a realităţii”. Pentru aceasta se va face apel la „conexiunile interdisciplinare sistematice” prin organizarea unui demers educaţional în care elevul să fie implicat în situaţii concrete şi semnificative realizând sarcini care cer competenţe achiziţionate la mai multe discipline şcolare.

Demersul didactic se va centra, aşadar, pe elev, ca subiect al activităţii, deoarece prin el sunt finalizate toate eforturile instruirii. Elevul trebuie să fie obişnuit să înveţe atât  singur, cât şi în cooperare,  să fie considerat un partener activ şi responsabil al procesului de învăţare.

Pentru realizarea unei bune interdisciplinarităţi se impun câteva exigenţe:

  • profesorul să aibă o vastă cultură generală;
  • profesorul să cunoască bine metodologia obiectului său de specialitate, dar şi a celorlalte discipline  din aria curriculară;
  • elevii să fie conştientizaţi de existenţa interdisciplinarităţii disciplinelor de învăţământ;
  • programele trebuie sa fie realizate astfel încât  includă teme cu caracter interdisciplinar

Activităţile interdisciplinare s-au impus în învăţământul modern ca o necesitate spre a răspunde cerinţelor de educaţie ale societăţii contemporane.

Activitatea la clasă presupune folosirea unor metode, tehnici şi procedee care:

  • să-i implice activ pe elevi în procesul învăţării;
  • să le dezvolte gândirea creativă;
  • să ofere posibilitatea de a aplica în practică noţiunile dobândite în lecţii;
  • să cultive aptitudinile fiecărui elev;
  • să dezvolte spiritul de cooperare.

Acest mod de abordare, deşi pare oarecum haotic şi uşor simplist, trebuie iniţiat după analiza unui set de întrebări pe care orice cadru didactic responsabil ar trebui să şi le pună:

Care este tema de ansamblu?
Ce deprindere voi forma?
Este de interes pentru majoritatea copiilor?
De la ce disciplină să pornesc?
Cum se va regăsi tema în cadrul fiecarei discipline, în ce formă?
Ce conţinuturi vom utiliza în predare?
Care sunt obiectivele?
Ce strategii voi utiliza?
Cu ce materiale voi lucra?
Oferă oportunitaţi pentru  acţiune directă şi permite abordari metodologice variate?
Permite realizarea cu mijloace pe care copiii le au la îndemana sau implică antrenarea altor resurse umane (comunitate, părinţi, cadre specializate) şi vizitarea în vederea cunoaşterii a unor instituţii, muzee etc.
Care vor fi modalitaţile de evaluare?
Permite atingerea unor finalităţi prevăzute în documentele curriculare?

Perspectiva interdisciplinară oferă posibilitatea individualizării şi accesibilizării conţinuturilor prin realizarea de conexiuni conceptuale între diferite arii curriculare. Ceea ce face posibilă şi chiar facilă abordarea interdisciplinară a procesului educativ, încă din grădiniţă, este faptul că unele obiective sunt comune unei palete largi de arii curriculare.

Exprimarea corectă din punct de vedere gramatical nu este doar dezideratul educării limbajului, ci unul dintre obiectivele tuturor celorlalte discipline , iar operaţionalitatea cu numere nu delimitează strict domeniul matematicii ci este indispensabil la numărarea piticilor, culorilor sau a paşilor de dans etc.

Accesări: 246

Articole asemănătoare