Analiză comparativă între metode de evaluare tradiționale și moderne

Ca profesor de biologie, un lucru am reținut de la multele ore de formare profesională. O profesoară cu experiență a zis, la un astfel de curs de formare: „un profesor bun nu predă materia nouă pentru elevi ci folosește metode prin care elevii să redea informațiile noi la sfârșitul orei”. Deci nu profesorul este actorul principal al orelor, el este „dirijorul”. Dacă elevul părăsește sala de clasă după 50 de minute cu senzația că poate să povestească în 4-5 propoziții despre ce s-a vorbit la oră, atunci, după părerea mea, activitatea este o reușită.
Este foarte important ca, la disciplinele de o oră pe săptămână, elevul să învețe conținutul la școală, în timpul orei.

Dar, până la urmă, totul se rezumă la note. Notele se primesc după evaluare. De aceea, am ales să disec această temă a evaluării, foarte sensibilă mai ales pentru părinți, după părerea mea. Din păcate, eu am senzația pentru părinți și elevi, este mai importantă nota scrisă în catalog decât competențele dobândite de elev, decât evoluția lui reală.

Totodată „rolul profesorului este de a construi punți între ceea ce ştiu elevii, ceea ce pot face şi ceea ce sunt în stare să înveţe.” Influenţa evaluării, în special prin intermediul examenelor, se face tot mai mult resimţită asupra activităţii de predare dar şi a activităţii de învăţare.

Evaluarea reprezintă totalitatea activităților prin care se colectează, se organizează şi se interpretează datele obţinute în urma aplicării unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unei judecăți de valoare pe care se bazează o anumită decizie în plan educaţional.

Prin evaluare, profesorul verifică progresul elevilor; îşi identifică aşteptările în raport cu nivelul fiecărei clase şi îşi adaptează instrumentele de evaluare în funcţie de posibilităţile reale ale colectivului de elevi, apreciind progresul individual. Ca activitate în sine, evaluarea presupune trei etape principale:

  • măsurarea rezultatelor şcolare prin procedee specifice utilizând instrumente adecvate scopului urmărit (probe scrise, probe orale, probe practice, proiecte, portofolii);
  • aprecierea rezultatelor pe baza unor criterii unitare (bareme de corectare şi notare, descriptori de performanţă);
  • formularea concluziilor desprinse ca urmare a interpretării rezultatelor obţinute în vederea adoptării unei decizii educaţionale adecvate.

În general, evaluarea performanţelor elevilor are următoarele funcţii:

  • funcţia socială a evaluării constă în faptul că verificarea, măsurarea şi evaluarea pregătirii elevilor au o semnificaţie socială în sensul că oferă organelor de decizie probabilitatea de a se pronunţa asupra eficienţei sistemului de învăţământ şi de a lua măsuri pentru îmbunătăţirea lui ;
  • funcţia pedagogică a evaluării constă în cunoaşterea performanţelor obţinute de elevi, a lipsurilor înregistrate precum şi a cauzelor acestora. Pentru elevi, verificarea şi aprecierea sistematică a rezultatelor şcolare exercită o puternică influenţă asupra dezvoltării lor psihice, le stimulează activitatea de învăţare, le cultivă interesul şi le formează aptitudinile ;
  • funcţia motivaţională are rolul de a stimula activitatea de învăţare a elevilor prin valorificarea optimală a feed – back – ului pozitiv oferit de actul evaluativ în sine ;
  • funcţia de orientare şcolară şi profesională are rolul de a furniza informaţii utile elevilor în scopul alegerii unei forme corespunzătoare de învăţământ.

I. Tipuri de evaluare

După cantitatea de informaţie sau experienţă acumulată de către elevi:
1. evaluare parţială, se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale (prin ascultare curentă, extemporale, probe practice curente);
2. evaluare globală, când cantitatea de cunoştinţe şi deprinderi este mare, datorită cumulării acestora (prin examene şi concursuri);
După axa temporală la care se raportează verificarea:
3. evaluare iniţială (predictivă)  – se face la începutul unei etape de instruire (prin teste decimologice, concursuri);
4. evaluare continuă  – se face în timpul secvenţei de instruire (prin tehnici curente de ascultare şi teze);
5. evaluare finală  – se realizează la sfârşitul unei perioade de formare (teste finale, examene).
Se poate vorbi de o altă clasificare, devenită clasică:
6. evaluare cumulativă (sau sumativă)
7. evaluare continuă (sau formativă)

II. Instrumente de evaluare

În general, instrumentele de evaluare sunt proiectate pentru a avea eficienţă crescută faţă de rezultatele învăţării (în cazul evaluării sumative), faţă de procesul de învăţare (în cazul evaluării formative). Aceste instrumente trebuie utilizate în mod adecvat. Instrumentele de evaluare vor avea patru calităţi: validitatea, fidelitatea, obiectivitatea şi obiectivitatea.

Metode tradiţionale

1. Probele orale sunt realizate pe baza unei conversaţii prin care profesorul urmăreşte identificarea cantităţii şi calităţii instrucţiei ; conversaţia poate fi individuală, frontală sau combinată şi are avantaje (se realizează o comunicare între profesor şi elevi, feed-back-ul este mult mai rapid; dezvoltă capacităţile de exprimare ale elevilor); are şi dezavantaje deoarece obiectivitatea este periclitată de intervenţia unei multitudini de variabile, de starea de moment a profesorului, gradul diferit de dificultate a întrebărilor puse, de starea psihică a elevilor ; deoarece ascultarea este realizată prin sondaj şi nu toţi elevii pot fi verificaţi.

2. Verificarea scrisă, are multe avantaje: elevii pot prezenta achiziţiile educaţiei fără intervenţia profesorului, în absenţa unui contact direct cu acesta; anonimatul lucrării, uşor de realizat, permite o diminuare a subiectivităţii profesorului; oferă posibilitatea verificării unui număr mare de elevi într-un interval de timp determinat; rezultatele sunt raportate la un criteriu unic de validare, constituit din conţinutul lucrării scrise; avantajează elevii timizi sau care se exprimă defectuos pe cale orală. Dezavantajul este faptul că implică un feed-back mai slab, adică unele erori sau neîmpliniri nu pot fi eliminate operativ prin intervenţia profesorului.

3. Probele practice presupun identificarea capacităţilor de aplicare în practică a cunoştinţelor dobândite, a gradului de încorporare a unor priceperi şi deprinderi, concretizate în anumite suporturi obiectuale sau activităţi materiale.

Metodele alternative de evaluare urmăresc accentuarea acelei dimensiuni a acţiunii evaluative care oferă elevilor suficiente şi variate posibilităţi de a demonstra ceea ce pot să facă (priceperi, deprinderi, abilităţi).

1. Observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor, oferă profesorului informaţii privind performanţele elevilor din perspectiva capacităţii lor de acţiune şi de relaţionare, a competenţelor şi abilităţilor de care dispun. Informaţiile pot fi înregistrate folosind: fişa de evaluare, scara de clasificare, lista de control/ lista de verificare.

2. Investigaţia oferă elevului posibilitatea de a aplica în mod creativ cunoştinţele însuşite în situaţii noi şi variate, pe parcursul uneia sau mai multor ore de curs. Se organizează individual sau pe grupe de lucru, iar aprecierea modului de realizare a investigaţiei este de tip holistic.

3. Proiectul este o activitate mai amplă decât investigaţia. Se iniţiază în clasă, prin definirea şi înţelegerea sarcinii – eventual şi prin începerea rezolvării acestuia, se continuă acasă pe parcursul câtorva zile sau săptămâni, timp în care elevul se  consultă  permanent cu profesorul – şi se încheie tot în clasă, prin prezentarea în faţa colegilor a unui raport asupra rezultatelor obţinute şi a produsului realizat. Poate fi realizat individual sau în grup.

4. Portofoliul este un mijloc de evaluare pa o perioadă mai lungă, reflectă progresul elevului pe mai multe planuri. Această modalitate de evaluare trebuie adaptată la un anumit context care ţine cont de: specificul disciplinei, vârsta, nevoile şi abilităţile elevului, performanţele atinse prin învăţare.

5. Testul docimologic asigură o obiectivitate mai mare şi eficientizează examinările tradiţionale. Permite standardizarea condiţiilor de examinare, a modalităţilor de notare aducând astfel un spor de obiectivitate.

6. Autoevaluarea are un rol esenţial în întregirea imaginii elevului din perspectiva judecăţii de valoare pe care o emite profesorul.

Din experiența mea, elevii nu prea îndrăgesc evaluarea fie modern sau clasic. De aceea eu încerc la orele de biologie să-i fac pe elevii mei să aibă o atitudine pozitivă față de evaluare, de teste că în final sunt necesare pentru evoluția lor.

Bibliografie
1. Ureche  Camelia, Cucu  Corina, „Metodica predării biologiei”, Editura Zedax, Focşani, 2003.
2. Liţoiu  Nicoleta, Paraschiv  Steluţa, „Ghid de evaluare şi examinare – Biologie”, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.
3. Alexandru Coca, Pădure Daniela-Camelia, Drăguşoiu Gheorghe, „Evaluări în biologie şi noţiuni generale de ecologie mondială”, Editura Printeuro, Ploieşti, 2005.

 

prof. Xenia-Helga Sido

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/xenia.sido

Articole asemănătoare