Abordarea de tip integrat a conţinuturilor învăţării

Predarea reprezintă acțiunea cadrului didactic de transmitere a cunoștințelor la nivelul unui model de comunicare unidirecțional, dar aflat în concordanță cu anumite cerințe metodologice care condiționează învățarea, în general. învățarea școlară, în mod special.

În învățământul tradițional, predarea este definită că fiind „procesul de prezentare organizată a unor cunoștințe elevilor de către cadre pregătite în acest sens”.

Conținuturile predării corespund dimensiunilor generale ale educației, prelucrare în raport de specificul fiecărei vârste, trepte și discipline școlare, cu accente predominant intelectuale necesare pentru declanșarea imediată a acțiunii de învățare, realizată de elev în clasa și în afară clasei.

Conținutul predării este atent dimensionat pentru că transmiterea informațiilor să poată avea loc. Predarea devine o relație cu un obiect de cunoscut:

  • propus de un subiect (învățătorul);
  • conform unei acțiuni de înmagazinare care se organizează prin tratarea informației;
  • ce angajează subiectul din punct de vedere psihologic, afectiv și cognitiv;
  • înrădăcinat într-o dorința care se exprimă prin așteptarea unei schimbări (ibidem).

Abordarea interdisciplinară a conținuturilor educaționale este astăzi o provocare și în același timp un imperativ pentru cadrele didactice și pentru toate nivelele de școlaritate. Mult teoretizată, interdisciplinaritatea are în contextul educațional actual șanse sporite de abordare, odată cu asimilarea în practică școlară a noii viziuni educaționale propuse prin reforma învățământului. Atât reforma de orientare, cât și cea de structura și de conținut, susțîn interdisciplinaritatea că un principiu de organizare și desfășurarea a procesului educațional.

În Cadrul de referință al Curriculumului Național pentru Învățământul Obligatoriu, principiile privind predarea și învățarea accentuează următoarele idei:

  • respectarea particularităților de vârstă și individuale —  reper fundamental în construirea
    situațiilor de predare-învățare;
  • diversificarea și flexibilizarea situațiilor de predare —  învățare prin utilizarea de metode și
    procedee variate, interactive care să motiveze, să stimuleze elevul, să antreneze inițiativa, imaginația, creativitatea, dorința de a învață;
  • centrarea pe obiective care urmăresc formarea de capacități, competențe, atitudini;
  • centrarea pe elev în proiectarea activităților de învățare.

Predarea integrată a cunoștințelor este considerată o metodă, o strategie modernă, iar conceptul de activitate integrată se referă la o activitate în care se abordează metodă în predarea – învățarea cunoștințelor. Această manieră de organizare a conținuturilor învățământului este oarecum similară cu interdisciplinaritatea, în sensul că obiectul de învățământ are că referință nu numai o disciplină științifică, ci o tematică unitară, comună mai multor discipline.

Predarea integrată a cunoștințelor nu poate fi definită ușor și nici suficient de riguros în același timp. Această datorită faptului că este o noțiune dinamică care suferă mereu modificări.

Termenul utilizat cel mai frecvent este cel de predare integrată a științelor: Această denumire vrea să sugereze faptul că este o strategie ce presupune reconsiderari radicale nu numai în planul organizării conținuturilor, ci și în „ambianța” predării și învățării.

Predarea integrată a științelor se fundamentează pe două sisteme de referință: unitatea științei și procesul de învățare la elev.

Ideea despre unitatea științei se bazează pe postulatul că universul însuși prezintă o anumită unitate care impune o abordare globală. Constatările și experimentele în domeniu recomandă integrarea predării științelor că un fel de principiu natural al învățării (ibidem).

Predarea integrată se dovedește a fi o soluție pentru o mai bună corelare a științei cu societatea, cultură, tehnologia.
În învățământul modern este tot mai evidență necesitatea instruirii integrate.

Particularități ale învățării integrate:

  • interacțiunea obiectelor de studiu;
  • centrarea pe activități integrate de tipul proiectelor;
  • relații între concepte din domenii diferite;
  • corelarea rezultatelor învățării cu situațiile din viață cotidiană;
  • rezolvarea de „probleme” – cea mai importantă forță motrice a integrării, relevanță practică;

Cei 4 piloni ai învățării integrate sunt:

  • a învăța să știi
  • a învăța să faci
  • a învăța să munceșți împreună cu ceilalți
  • a învăța să fii

A învăța să știi/ să cunoșți —  a stăpâni instrumentele cunoașterii; instrumentele esențiale ale învățării pentru comunicare și exprimare orală, citit, scris, socotit și rezolvare de probleme, a posedă în același timp o cunoaștere vastă, dar și aprofundată a unor domenii principale; a înțelege drepturile și obligațiile specifice unei societăți democratice. Cel mai important aspect al acestui pilon este considerat însă a învață să învețe.

A învăța să faci — a-ți însuși deprinderile necesare pentru a practică o profesie și a-ți însuși competențele psihologice și sociale necesare pentru a putea lua decizii adecvate diverselor situațîi de viață; a folosi instrumentele tehnologiilor avansate.

A învăța să munceșți împreună —  a acceptă interdependență că pe o caracteristică a mediilor sociale contemporane; a preveni și a rezolva conflictele; a lucra împreună cu ceilalți pentru atingerea unor obiective comune, respectând identitatea fiecăruia.

A învăța să fii —  a-ți dezvoltă personalitatea și a fi capabil să acționezi autonom și creativ în diverse situațîi de viață; a manifestă gândire critică și responsabilitate; a valoriza cultură și a depune eforturi pentru dezvoltarea propriilor capacități intelectuale, fizice, culturale; a manifestă simt estetic și a acționa pentru menținerea unui climat de pace și înțelegere.

Învățarea depășește cadrul formal al școlii, nu mai este doar apanajul elevilor, fiind concentrată, că activitate, mai ales în prima parte a viețîi; evoluția și caracteristicile societățîi contemporane au condus la afirmarea și necesitatea ideii de învățare pe tot parcursul viețîi.

Organizarea învățării pe criteriul disciplinelor formale clasice devine insuficientă într-o lume dinamică și complexă, caracterizată de explozia informațională și de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor. O învățare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice tradiționale poate fi mai profitabilă din perspectiva nevoilor omului contemporan.

Dintre strategiile didactice utilizate în abordarea interdisciplinară care favorizează învățarea integrată, amintim:

  • învățarea bazată pe proiect,
  • predarea în echipa formată din mai multe cadre didactice,
  • învățarea prin cooperare,
  • învățarea activă,
  • implicarea comunitățîi,
  • aplicațîi ale inteligențelor multiple, etc.

În învățământul primar abordarea integrată a conținuturilor este o necesitate, dată de nevoia firească a școlarului mic de a explora mediul apropiat, fizic și social, de a-l cunoaște și a-l stăpâni, preocupare ce este pe deplin întâmpinată în condițiile structurării interdisciplinare a curriculum-ului. Această, deoarece modul natural al elevilor de a învață despre ceea ce îi înconjoară nu este acumularea de cunoștințe pe domenii ale științei, ci, dimpotrivă, integrarea informațiilor, priceperilor, deprinderilor diverse în jurul unor teme care le-au stârnit interesul sau a unor elemente de viață reală. De altfel, viață de adult îi va așeza pe indivizi în față unor probleme ce presupun de cele mai multe ori cunoaștere globală.

Studierea integrată a realitățîi îi permite școlarului mic explorarea în mod global a mai multor domenii de cunoaștere prevăzute în programa, dar subordonate unor aspecte particulare ale realitățîi înconjurătoare, asigurându-i achiziția unor concepte și legități fundamentale, a unor proceduri de lucru și instrumente de cunoaștere a realului.

De asemenea, abordarea integrată a conținuturilor educației școlare permite luarea în considerare a nevoilor de cunoaștere a școlarilor mici și abordarea unor subiecte de interes pentru aceștia în cadrul unor teme / proiecte mai cuprinzătoare, sugerate de documentele curriculare.

Corelarea conținuturilor, predarea tematică, predarea sinergică, integrarea curriculară – termeni cu semnificațîi relativ echivalente – sunt soluții posibile pentru depășirea pericolului detașării școlii de viață reală și transformării acesteia într-un cadru închis ficțional și denaturat.

Integrarea conținuturilor disciplinelor de studiu, precum și a ariilor curriculare este considerată astăzi principala provocare în domeniul proiectării programelor școlare.

Argumentele psihopedagogice în favoarea dezvoltării unui curriculum integrat sunt multiple. Astfel, în planul profunzimii și solidaritățîi cunoștințelor dobândite printr-o atare abordare, plusul calitativ este evident:

  • cei care învață identifica mai ușor relațiile dintre idei și concepte, dintre temele abordate în
    școală și cele din afară ei;
  • baza integrată a cunoașterii conduce la o mai rapidă reactivare a informațiilor;
  • timpul de parcurgere a curriculum-ului este sporit.

În planul relațiilor interpersonale:

  • integrarea curriculară și, în special, metodă proiectelor încurajează comunicarea și rezolvarea
    sarcinilor de lucru prin cooperare;
  • în timpul derulării proiectelor se dezvoltă un „sens al comunicării” și o perfecționare implicită
    a modurilor de grupare;
  • elevii devin mai angajați și mai responsabili în procesul învățării;
  • curriculum-ul integrat promovează atitudini pozitive.

Învățarea într-o manieră cât mai firească, naturală pe de-o parte și, pe de altă parte, învățarea conform unei structuri riguroase sunt extreme care trebuie să coexiste în curriculum-ul integrat. Parametrii structurării curriculare integrate pot fi: conceptele transmise, deprinderile și abilitățile formate și aplicațiile realizate.

Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării elevului: intelectuală, emoțională, socială, fizică și estetică. Interdisciplinaritatea asigura formarea sistematică și progresivă a unei culturi comunicative necesare elevului în învățare, pentru interrelationarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învățare, pentru învățarea permanentă.

Bibliografie:
1. Ciolan, Lucian, 2008, Învățarea integrată, Editura Polirom, Iaşi
2. Crişan, Al. (coord.), ., 1996;  Curriculum şcolar. Ghid metodologic, Bucureşți, M.E.I.-I.S.E
3. Cucoş, Constantin, 2002, Pedagogie, Polirom, Iaşi;
4. Ionescu, Miron; Radu, Ion, 1995, Didactică modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca;
5. Manolescu, Marin, Potolea Dan, 1006, Teoria curriculumului, MEN.

Articole asemănătoare