Abilități de viață de azi și de altădată…

Da. Suntem învățători. Adică acei oameni plini de învățături, de idei sau de texte (ca să mai și glumim), care încearcă să deschidă cât mai larg copiilor porțile vieții, acțiune deja începută deja de către părinți, mai mult sau mai puțin, în funcție de viziunea fiecăruia. Și dacă tot ne numim așa, ce-ar fi să schimbăm pentru o zi tehnologia și modernitatea zilelor noastre cu prispa bunicului și cu uneltele lui, cele pline de sudoarea unor mâini muncite, care știau să obțină de la natură ceea ce doreau. Și dacă reușim să ne întoarcem cu elevii în timp, frumos ar fi să ne aștepte din nou bunica în prag, drept recompensă, cu o tavă de plăcinte aburinde, cum numai ea știe să le facă, iar noi să-i sărutăm mâinile aspre, cu care ne mângâie și sub ocrotirea cărora am reușit de atâtea ori să visăm la orice.

Să știți că noi, clasele pregătitoare, am încercat. Ne-am luat elevii, într-o zi de duminică, ne-am urcat într-un autocar un pic cam prea încăpător pentru cele douăzeci și ceva de suflete, și am plecat cu direcția Șivița-Galați. Drumul a fost plin de „hei-rup la drum!”, ca orice plecare în vacanță. Apropo, ar trebui legiferată călătoria obligatorie pentru cadrele didactice. Sunt un mijloc de învățare excelent. În plin „hei-rup”, după cum vă ziceam, a urmat brusc o parte cu „hop-groapa”, care ne-a atenționat că am intrat într-o altă lume. Am început cu toții, dar mai ales piticii, să privim pe geam. „Se pare că ne apropiem de locul acela despre care ne-a tot vorbit doamna, de vreo câteva zile”, era expresia celor ce s-au încumetat la o așa excursie.

Și, tocmai când începusem să ne obișnuim cu locurile, s-a oprit autocarul. Am coborât, cam neîncrezători, privind cu oarecare reținere către curtea care nu prea părea să ne poată primi pe toți. Și s-a produs click-ul. Am uitat de unde am plecat, cu ce am venit sau că e cam prima dată când plecăm de lângă mama.

Totul avea un altfel de miros, a iarbă proaspătă în amestec cu trecutul, a adiere ușoară tulburată de un zile grele. Auzeam vorbele ghidului, unele destul de grele pentru urechile noastre micuțe și neexperimentate de școlar de primă clasă, atenție, nu zero, că de nulitate suntem sătui. Imaginația ne-a ajutat destul de repede să ne trezim în casa bunicilor, împinși de la spate, printre pereți cu lăicere pe ei, peste care parcă se întrezăreau degete bătrâne, care încercau să dea viață acestor peșteri din lut, prin culori vii, dar prăfuite, fiecare cu povestea ei, poveste cu stropi de sânge printre snopi de grâu, sub un cer prea albastru, în vâltoarea unei vieți care trece, dar și rămâne, azi prin noi, mâine prin voi, iar în viitor prin alți ochi albaștri sau căprui, cu nuanțe de valuri sau de munți semeți, bine înfipți în pământ românesc. Suntem mici, dar isteți. Am reținut destule cuvinte din trecut, vechi se pare, dar noi pentru noi, căci nu le știm. Am înțeles cam ce era fiecare și la ce folosea: covata- o scândură pe care se adormeau plângacioșiii mici, războiul- o mare luptă cu fire, nu dintr-aia cu bătăi, ițarii- niște pantaloni cărora le-a trecut timpul, și multe altele. Am rămas cam nedumeriți în ceea ce privește lutul și modul lui de obținere. Cică îl făcea bunica, dar oare am înțeles bine, că se făcea din caca de cal? Sigur nu m-am concentrat, după cum ar zice mama, și am înțeles greșit. Iar când a venit vremea să-l și probăm, gândurile mele au început să circule cu o superviteză, în căutarea unei explicații pentru ai mei, că am pus mâna pe ceva interzis cu strictețe în a fi atins. Mintea pe de o parte, și mâinile pe alta. Lipicios, murdar, ciudat, scârbos chiar, după cum a zis un coleg. Apropo, la întrebarea doamnei, cea de săptămâna trecută, în legătură cu ce aș vrea să devin când voi fi mare, știu sigur că ce nu aș vrea să fiu ar fiu: olar.

Încăperea cu măști a fost o altă altă bătălie de gânduri. Nu se foloseau de Haloween, dar erau totuși urâte. De Crăciun cu așa mască pe față, nu aș obține ceva la plugușor, dar cred că bunicii erau mult mai buni la urat ca mine, de reușeau să-și umple desaga cu măști ca astea. Fire, rogojini, coarne, dovleci uscați, culori țipătoare, toate într-un amestec ciudat, dar pe care a trebuit și eu să-l folosesc în confecționarea măștii mele. Partea asta mi-a plăcut. Mă și pricep. Și când am fost și lăudat pentru munca mea, parcă aș fi vrut să întreb cum se numește cel care face măști, că măscar sigur nu. Dar mai e timp, până în clasa a IV-a.

Cu gândurile hai-hui prin trecut, am fost atras într-un cerc, alături de colegi, pe o muzică un pic cam demodată, fiind obligat să pășesc pe ritmul celor de lângă mine. Păi începuse să-mi placă hora aceasta. A vibrat ceva în sufletul meu și brusc cunoșteam pașii, pe care-i făceam cu însuflețirea celor de odinioară, poate, prin locurile acestea. Și când s-a terminat am fost nevoit, de conștiința mea, să recunosc, că poate aș fi reușit cu brio să fiu un bunic, într-o încăpere de lut, ridicată de mâinile mele, cu o grămadă de treburi de rezolvat cu unelte de tot felul, de la ivirea zorilor anunțați de cocoș, și până la căderea nopții, înviorată de glasuri de greiere bătrân, lângă cerdacul casei mele. Sau poate o bunică în căutarea ochelarilor de pe nas, în așteptare nepoților, pentru care țese covoare sau cuverturi, din lână scărmănată și apoi învârtită la suveică, în nopți lungi de iarnă.

Și clic din nou… Pornise motorul autocarului. Am urcat, încărcați cu o mulțime de povești pentru acasă. Obosiți, prăfuiți și un pic flămânzi, căci bunica nu apăruse printre ani, să ne dea la fiecare o îmbrățișare. O îmbrățișare și o bucată de plăcintă cu mere, preferata noastră. Draga noastră bunică… ne-a lăsat moștenire tot dorul ei pentru noi! Și noi îl ducem mai departe prin speranțe pentru o viață mai bună ca a ei. Și știți ce? Cred că mă voi gândi până în clasa a IV-a la meseriile de olar, fierar, țesător, sculptor, croitor, brutar, patiser, vopsitor constructor, cioban, lăptar, negustor, sau într-un cuvânt țăran. Dacă bunicul meu le știa pe toate, eu de ce nu aș putea să fiu măcar o părticică din el, doar sunt nepotul său. Nepot de țăran, român adevărat. Și oare banii de la pușculița tuturor celor din clasa mea ne-ar ajunge să-i cumpărăm casa bunicului? Să o păstrăm pentru sufletul nostru de copil? Am renunța cu plăcere la jucării pentru o așa avere.

prof. Nicoleta Jora

Școala Gimnazială Nr. 38 Grigore Moisil, Galați (Galaţi) , România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/nicoleta.jora

Articole asemănătoare