Copilăria e o lume fericită prin însăși esența ei… Această prezumție a adulților este deseori neadevărată. Și care sunt urmările și, mai ales soluțiile, pentru a o transforma în axiomă? Cine ar fi cei responsabili pentru a face ca această lume a copilăriei să fie așa cum ar trebui? Noi, adulții, cei care avem dezvoltate toate competențele necesare pentru a gestiona câmpul emoțional, ar trebui să reușim minunea de a oferi o lume a copilăriei fericită.
Dar ce înseamnă un copil fericit? Un copil care nu are trăiri ca tristețea, furia, supărarea este neapărat fericit? Sau un copil care știe să înțeleagă și să gestioneze o gamă cât mai largă de trăiri, are mai degrabă șansa de a fi fericit? Dacă noi, ca adulți care suntem responsabili de dezvoltarea armonioasă a copiilor, nu reușim să empatizăm cu copiii, nu reușim să le înțelegem și acceptăm toate trăirile, copiii nu vor reuși să își dezvolte competențe socio-emoționale în mod adecvat.
Prin exemplul nostru suntem datori să formăm la copii competențe valoroase ca acceptarea și autoacceptarea, validarea tuturor trăirilor și gestionarea acestora. Cum putem face acest lucru? Eu personal am reușit doar prin empatie. Niciodată în munca cu copiii nu am încercat o uniformizare a modului în care interacționez cu ei. Și, pot spune că am evoluat datorită unui copil special, care, la un moment dat, mi-a spus vino în lumea mea. Din acel moment am evoluat ca educator sub un nou aspect.
Am să încerc să împărtășesc experiența mea cu acest copil, pe care îl voi numi T., care mi-a schimbat toată perspectiva asupra menirii pe care o am ca educator. Din momentul în care am pus în prim plan dezvoltarea socio-emoțională a copiilor, am reușit să clădesc pe această temelie. Piedici sunt nenumărate, și cea mai mare este, din punctul meu de vedere, supraaglomerarea grupelor de preșcolari. Fac această afirmație deoarece am observat că T. este mult mai dispus la colaborare atunci când, în loc de 29 de colegi prezenți, are doar 15, de exemplu. Dar oare cui se datora acest lucru, lui T. sau mie, că puteam să îi dedic mai multă atenție și răbdare? Am constatat că mie, deoarece puteam să îl văd mai bine, să gestionez mai eficient acele situații declanșatoare de furtuni, să îi ofer timp și spațiu să le depășească.
T. a fost prima provocare adevărată din cariera mea de educator. Și a fost o provocare care m-a adus în situația de a alege între a renunța la munca mea sau a depăși acest obstacol prin reconfigurarea în întregime a modului de interacțiune cu toată grupa, cu toți părinții.
T. a venit în grupa mică și și-a făcut intrarea împingând o fetiță cu capul într-o măsuță. Părinți mulți în încăpere, era doar prima zi de grădiniță, eveniment important care cerea ședințe foto, socializare. Tatăl fetiței a reacționat imediat, intrând peste T. și peste mine, creând un moment care nu a rămas nicidecum neobservat de ceilalți părinți. Și, privind cu empatie, înțeleg sentimentul tatălui, doar că mi-aș fi dorit o reacție mai matură. Și eticheta a fost pusă: T. este rău și doamna nu este capabilă să îl stăpânească. Și, de aici a început munca de Sisif pe parcursul celor patru ani în care am încercat și reușit, într-o oarecare măsură, să schimb această percepție despre T. și capacitățile mele de a gestiona situația, pe care, recunosc că nu le aveam la început.
Am înțels că eu și T. trebuie să fim în aceeași echipă, deoarece nimeni altcineva nu dorea asta. Am înțeles că trebuie să îi ajut pe colegii lui și pe toți părinții lor să înțeleagă că și T. este un copil la fel ca ceilalți, cu aceleași trăiri, doar că, în cazul lui mult mai accentuate și greu de gestionat. Pentru asta am pus la intrarea în grupă o poezie pe care am scris-o pentru ei:
Am venit în grupa mică / De mână cu-a mea mămică. / Bucuros eram c-aici / E o lume de pitici / Cu toții să fim amici. / Dar curând eu am aflat, / Și-am fost foarte supărat, / Că este un Bogdănel / Care nu-i prea cumințel. / Mușcă, țipă, și lovește / Și nimeni nu-l mai iubește. / Ba chiar mama m-a-nvățat / Să nu stau lângă băiat / Să nu mai vorbesc cu el / Și să-l numesc Bocănel. / Într-o zi educatoarea / A făcut un mic concurs / “Premiul unu azi primeste / Cine colegul iși iubește” / Și perechi când am format / Cu ochii-nchiși am căutat / Și tocmai pe Bocănel / L-am primit pereche eu. / Ne-am jucat, l-am ajutat / Și deodată m-a mușcat. / Eu m-am încăpățânat / La el nu am renunțat / Și locul întâi am luat. / Coronițe am primit / Și ne-am împrietenit. / Nu i-am mai spus Bocănel / Mă-nțeleg bine cu el. / Când mămica m-a-ntrebat / “Azi copilul te-a mușcat?” / I-am zis că și el iubește / Pe cine nu-l părăsește / Și la greu îl ocrotește. / Înțeleg acum, vezi bine / Că-i și el copil ca mine.
Pentru a reuși în munca cu grupa din care făcea parte T., aveam nevoie să securizez sentimentele tuturor copiilor. Am desfășurat la grupă pe parcursul a doi ani un program de dezvoltare socio-emoțională (”Da, poți!”) și am pus mare accent și pe munca cu părinții, care aveau un rol în activitățile specifice programului. Am luat legătura cu părinții lui T. și am încercat să-i fac să conștientizeze faptul că el poate fi ajutat doar dacă este înțeles, dacă acțiunile lor sunt consecvente și atitudinea față de copil este unitară.
La finalul celor patru ani pot spune că am încercat să fac din lumea lui T. o lume mai colorată, să reduc furtunile din starea lui și, cel mai important, să îi fac loc în inimile colegilor. Drumul este lung și anevoios dar, dacă privesc din perspectiva unui copil asemeni lui T., merită tot efortul. Important este să reușesc să îmi schimb perspectiva și să nu uit niciodată pentru ce pătrund zilnic în sala de grupă: ca să încerc să fac să funcționeze axioma copilăria e o lume fericită prin însăși esența ei.