Valori stilistice ale unor frazeologisme, între tehnica vorbirii și discursul repetat

Dintre conținuturile curriculumului de limbă română pe care profesorul este chemat să le accesibilizeze elevilor, problema frazeologismelor comportă adesea reale dificultăți, deoarece – prin sensul lor –  acestea presupun conexiuni cu realități revolute şi care, evident, sunt necunoscute adolescenților din mileniul al III-lea. Tocmai de aceea, în calitatea sa de filolog, profesorul de limbă română trebuie să găsească metodele adecvate pentru a explica elevilor săi semnificațiile acestor expresii, subliniind că frazeologismele nu sunt altceva decât rodul creativității vorbitorilor, al umorului înnăscut şi al nevoii de insolit care caracterizează firea românului. În fapt, pe tărâmul lingvisticii, frazeologismele reprezintă fragmente de discurs repetat, despre care vom face câteva observații în cele ce urmează.

Înţeles într-o manieră simplificată, conceptul de discurs se referă la o ţesătură de relaţii –  stabilite între semnele constitutive – care îşi asociază o semnificaţie unitară şi care serveşte unui scop comunicaţional; admitem că acesta este alcătuit din unităţi discursive distincte, semne lingvistice independente pe de o parte, şi îmbinări stabile de cuvinte pe de altă parte, care s-au impus în mentalul colectiv ca atare, în diacronie. Acestea din urmă, considerate forme ale discursului repetat (Coşeriu 2013: 121), au în genere prin însăşi istoricitatea lor, o încărcătură expresivă inerentă.  Aceasta le înzestrează cu capacitatea de a transcende timpul şi (dincolo de culoarea lor populară sau chiar colocvial-argotică) cu aceea de a fi folosite cu un randament stilistic net în limba contemporană, dobândind frecvent în comunicare virtuţi persuasive, alteori afectiv-ironice.

Ceea ce este însă paradoxal e faptul că deşi sunt „copii ale realităţii” (Dumistrăcel 2011: 108), aşa-numitele idiotisme – expresii şi locuţiuni – etichetează de multe ori o realitate extralingvistică revolută pe care vorbitorul contemporan nu o mai conştientizează. Cu toate acestea, uzul contemporan al frazeologismelor confirmă valoarea conferită de vorbitori discursului repetat şi implicit tradiţiei lingvistice în diacronie, aspect ce trebuie justificat prin prisma strictei dependendenţe de valorile stilistice pe care aceste semne le implicitează. Nu întâmplător, în suficient de multe cazuri, forţa evocatoare a frazeologismului se conturează fie în jurul unui lexem arhaic, fie în jurul unuia aparţinând lexicului fundamental, prin care se face referire  la obiceiuri străvechi, la credinţe, supersitiţii ale oamenilor. Astfel, cuvintele ce constituie nucleul expresiv al idiotismului se pot încadra în câteva câmpuri lexicale distincte: al obiceiurilor şi ritualurilor, al corpului omenesc,  al naturii, al obiectelor uzuale. Vom ilustra mai jos, prin câteva exemple (excerptate din presa contemporană sau din registrul colocvial), faptul că justificarea frecvenţei frazeologismelor inclusiv în uzul contemporan al limbii este în acelaşi timp de natură sociolingvistică şi psiholingvistică, ceea ce înseamnă că ele sunt componente specifice codului unei comunităţi pe de o parte, iar pe de altă parte că îşi asociază în comunicare valori expresive, inerente funcţiei poetice a limbajului uman.

Expresiile şi locuţiunile care fac referire la obiceiuri, tradiţii ori superstiţii evocă realităţi extralingvistice care se pierd în negura istoriei. O realitate străveche se ascunde, de pildă, în spatele frazeologismului a da şfară în ţară (impus în uzul contemporan cu forma rezultată prin atracţia paronimică a da sfoară în ţară), a cărei semnificaţie (῾a da de veste, a anunţaʼ) îşi află originea în cea a actului concret prin care se realiza cândva transmiterea veştilor despre năvălitori, prin aprinderea focurilor şi răspândirea fumului (a şferii), gest ce era decodificat ca un avertisment. În uzul comun, şi într-o epocă în care şfară-n ţară se dă prin intermediul internetului, semnificaţia originară a expresiei nu mai este cunoscută vorbitorilor, ca atare vestea transmisă nu va fi neapărat alarmantă, expresia atragând atenţia, de regulă, doar asupra importanţei informaţiei, sau a necesităţii ca aceasta să ajungă la destinatar, codificând totuşi adesea şi intenţii ironice: ,,Dăm sfoară-n ţară din 5 iulie” (www.leaders.ro), ,,După Cătălin Flutur, în urmă cu aproximativ două săptămani a dat sfoară-n ţară şi liberalul Viorel Coman că vrea cu ardoare să ocupe fotoliul” (telembt.ro; 9.072015). În aceeaşi categorie pot fi citate  a tăia din nas, a umbla cu ocaua mică, a da bir cu fugiţii, a-şi aprinde paiele-n cap. (v. Dumistrăcel 2011: 135-138). Prima dintre acestea – a tăia (cuiva) din nas – folosită astăzi cu semnificaţia de ʽa pune pe cineva la punct, a da cuiva o lecţie de bună-cuviinţăʼ, aminteşte atât de obiceiul păgân specific turcilor de a stigmatiza prin tăierea nasului pe un pretendent la tron pentru a nu mai putea să aspire la domnie, cât şi de practica punitivă şi obişnuită în Evul Mediu la români, confirmată de legenda lui Neculce despre boierul Milescu. De bună seamă, expresia din uzul limbii contemporane nu mai are valoare strict referenţială, chiar dacă nuanţa punitivă încă transpare în semnificaţia sa; e de prisos să adăugăm că pedeapsa la care se face aluzie nu este totuşi una corporală, ci ţine mai degrabă de un anumit tip de atitudine în relaţiile interumane: ,,Steliştii le-au mai tăiat aseară din nas câinilor roşii” (www.evz.ro/ 6.12.2011). La fel de insolită este şi expresia a da bir cu fugiţii, folosită azi cu semnificaţia de ʽa da înapoi în faţa unor dificultăţiʼ. Aceasta evocă tot epoca medievală în care, pentru a scăpa de plata birului, mulţi oameni îşi părăseau locurile de baştină, fugind în ţara vecină;  era bun prilej pentru unii ţărani autohtoni să se alăture fugiţilor, astfel încât să eludeze pentru o vreme plata birurilor. Expresia dă savoare discursului mediatic actual, în care este chemată să incrimineze lipsa de responsabilitate sau  morala îndoielnică a unora: ,,Alina Borcea a dat bir cu fugiţii. Şi-a lăsat copiii şi a plecat.” (www.bzi.ro/ 28.01.2016); ,,Ce a făcut familia miresei după ce mirele a dat bir cu fugiţii.”(www.antena3.ro/ 19.10.2015). Expresia cu rogojina aprinsă în cap şi cu jalba în proţap, atestată de Nicolae Filimon în cunoscutul său roman Ciocoii vechi şi noi, consemnează în sensul său primar imaginea arhaică a felului de a protesta, specifică oamenilor simpli. Redusă astăzi doar la partea ei finală, foarte posibil datorită acţiunii principiului economiei lingvistice, (a umbla/ a se duce cu jalba în proţap) expresia păstrează nucleul semantic iniţial ʽa-şi cere drepturileʼ, adăugându-i informaţii secundare [+insistenţă], [+ostentaţie]: ,,salariaţii din târguri şi pieţe s-au dus cu jalba-n proţap la prefectură” (www.obiectiv.ro; 20.03.2008), ,,Angajaţii STP Turda s-au dus cu jalba-n proţap la autorităţi” (www.jurnaldearies.ro/ 26.03.2015). Nici a umbla/ a prinde cu ocaua mică nu este o expresie mai puţin uzitată, mai cu seamă că în presa contemporană a dovedi vinovăţia cuiva este de multă vreme temă recurentă. Ca veche unitate de măsură, ocaua mică era ilegală şi o foloseau negustorii necinstiţi pentru a-şi înşela clienţii. A prinde cu ocaua mică însemna, aşadar, ʽa descoperi şi a dovedi înşelăciuneaʼ. Chiar dacă nu se mai referă strict la actul vânzării şi al cumpărării de produse, ci în general la ideea de înşelăciune, s-ar putea opina că evoluţia semantică a expresiei nu este totuşi spectaculoasă; similarităţile semantice merg în mod surprinzător până la identitate, semn (poate!) că proastele obiceiuri nu dispar din mentalitatea oamenilor, nici măcar de-a lungul secolelor: ,,Nu doar comercianţii din pieţe sunt prinşi cu ocaua mică (wordpres.com/ 19.04.2008), ,,Fostul primar al comunei Griviţa prins cu ocaua mică” (estnews.ro/ 12.11.2015). Relevant este şi faptul că, în registrul popular, expresia şi-a creat o întreagă serie sinonimică: a prinde cu mâţa-n sac, a umbla cu cioara vopsită etc.

Dintre expresiile care fac referire la ritualuri, a(-şi) da ortul popii (ʽa muriʼ), odinioară cu sens strict denotativ (se referea la plata slujbei de înmormântare, ortul fiind o monedă de argint cu valoare mică, ori la banul pus pe pieptul mortului pentru a ajuta sufletul acestuia să-şi plătească vămile), a dobândit astăzi nuanţe uşor peiorative; intrând în aceeaşi serie sinonimică cu a da colţul, a se duce pe copcă, a o mierli, a se curăţa, este mai degrabă folosit în registrul argotic, referindu-se în general la moartea cuiva care nu este regretat sau care nu a fost o persoană apreciată. Cum o lege morală nescrisă (descinzând din cunoscutul dicton latinesc) îi face pe oameni să înţeleagă că despre morţi nu se cuvine să vorbeşti decât de bine, se explică de ce în discursul publicistic se vorbeşte destul de rar despre a (se) da ortul popii, evitându-se asocierea expresiei cu un referent cunstituit într-o persoană: ,,He-Man a dat ortul popii” (www.cinemarx.ro).

Pe cât de des sunt întâlnite în uzul curent, pe atât de vechi sunt şi expresiile care evocă superstiţii ancestrale ale românilor. Expresiile antitetice ceasul bun/ ceasul rău codifică, de fapt, credinţa în puterile fatidice ale timpului (fast/ nefast), implacabile pentru om, dar pe care acesta este dator să le eludeze sau să şi le asume, prin folosirea cuvântului oportun. De aceea, nu este întâmplător faptul că în momente-cheie ale existenţei lor – naşterea pruncilor, căsătoria, dobândirea unei case, începutul unei cariere – oamenii îşi urează sentenţios să fie într-un ceas bun!, nu rareori invocând divinitatea ca semn de bun augur (să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun!) şi nici faptul că întâmplările nefericite – accidente, decizii proaste, moartea –  sunt explicate tot prin prisma destinului implacabil (a fost un ceas rău!, parcă ceasul rău l-a pus!). În imediata vecinătate a acestora trebuie citată expresia a se duce pe apa sâmbetei (ʽa se distruge, a se pierdeʼ), prin care este implicitată distincţia pe care oamenii o fac între zile faste (luni, miercuri, joi, duminică) şi zile nefaste (marţi, vineri şi sâmbătă). Purtând în sine conotaţia eşecului suprapusă cu cea a regretului generat de acest eşec, expresia dă culoare destul de frecvent discursului cu referent politic: ,,25 % din comunicarea PNL s-a dus pe apa sâmbetei” (www.stiri pesurse.ro), ,,Ideea de oraş curat s-a dus pe apa sâmbetei” (www.ziare.com).

Expresiile ce conţin lexeme aparţinând câmpului lexical al corpului omenesc, prin aceea că sunt atât de numeroase, sunt o mărturie a faptului că perceperea senzorială a realităţii extralingvistice a fost dintotdeauna esenţială pentru oameni, urmând ca, prin cuvinte, aceştia să-şi lămurească relaţia cu universul, cu semenii, cu propria lor existenţă. Cuvântul nas, de pildă,  intră în componenţa a numeroase expresii a căror varietate merge de la consemnarea neutră a unor însuşiri strict fizice (a vorbi pe nas ʽa vorbi nazal, fârnâitʼ), până la cele mai subtile nuanţe ce sugerează însuşiri morale (a nu vedea de lungul nasului, a se ţine cu nasul pe sus, a-şi lua nasul la purtare, a nu-i ajunge cuiva cu prăjina la nas ʽa fi arogant, înfumuratʼ, a duce pe cineva de nas ʽa manipulaʼ, a da nas cuiva ʽa îngădui prea multeʼ, a da peste nas ʽa reproşaʼ, a nu fi de nasul cuiva ʽa fi inferior faţă de cineva, a nu se ridica la înălţimea cuivaʼetc.). Acestora se adaugă altele similare, precum a bate palma (ʽa încheia un târg, o afacereʼ), a nu avea ochi să vadă pe cineva, a iubi pe cineva ca sarea-n ochi (ʽa nu suferi pe cinevaʼ, a lua pe cineva de urechi (ʽa cere socoteală cuiva, a certaʼ), a se bate cu pumnii în piept (ʽa se lăudaʼ),  a (nu)-l durea nici în cot de cineva, a (nu-)l durea capul de cineva (ʽa fi indiferent, a nu-i păsaʼ),  a-i sta capul unde-i stau picioarele, a plăti cu capul (ʽa-şi asuma un risc foarte mareʼ) etc. Mizându-se probabil pe un fel de compatibilitate între actanţii actului de comunicăre, generată de utilizarea unui cod comun, se întâmplă ca aceste expresii – strict familiare în fapt – să pigmenteze frecvent inclusiv buletinele de ştiri, determinând astfel ca funcţia referenţială a comunicării să fie concurată de cea expresivă: ,,un bătrân din Runcu a fost dus de nas de un nenorocit” (www.libertatea.ro).

În cele din urmă, o frecvenţă impresionantă au în uz expresiile conţinând lexeme ce denumesc lucruri sau obiecte uzuale. Din motive de economie, ne oprim în continuare doar la câteva dintre acestea, care au ca element lexical-nucleu substantivul pâine. Frecvenţa impresionantă a acestor frazeologisme în uzul limbii confirmă faptul că pâinea este unul dintre cele mai profunde simboluri ale existenţei omului. Consemnată în textele sacre atât ca hrană trupească (,,pâinea noastră cea de toate zilele”), cât şi spirituală – simbol al mântuirii şi-al Mântuitorului (,,Eu sunt pâinea vieţii” Ioan, 6, 35), pâinea reprezintă în acelaşi timp şi simbolul muncii ţăranului (v. Evseev 2007: 315), al comuniunii dintre om şi pământ şi, in extenso, al existenţei înseşi. Nu întâmplător, în semnificaţiile pe care expresiile conţinând acest lexem le dobândesc în uz se concentrează conotaţii din sfera semantică a existenţei, fie că se referă la viaţa însăşi cu bune şi cu rele (a mânca pâine şi sare dintr-un taler cu cineva ʽa convieţui, împărtăşind şi cele bune şi cele releʼ), la însuşiri pozitive ale oamenilor, văzuţi ca entităţi ale universului (bun ca pâinea caldă/ ca pâinea lui Dumnezeu ʽa fi foarte bun la sufletʼ), la mijloacele de subzistenţă (a avea o pâine de mâncat, a avea pâinea şi cuţitul în mână ʽa avea un loc de muncă, a avea cele necesare traiuluiʼ, a lua cuiva pâinea de la gură ʽa lăsa pe cineva fără cele necesare traiuluiʼ, a pune în pâine ʽa da cuiva un loc de muncăʼ, a scoate din pâine ʽa demite pe cineva din slujbăʼ etc.).

Observând exemplele mai sus menţionate, se pot formula câteva concluzii privitoare la valoarea stilistică a frazeologismelor, subliniind încă o dată că, alături de zicători şi de proverbe, frazeologismele sunt concretizări vii ale discursului repetat, întrucât, în termeni coşerieni, ele oferă ,,posibilitatea de a utiliza semnele în texte în aşa mod, încât să fie înţelese ca aluzie la o secvenţă de semne deja existentă, fixată” (Coşeriu 2013: 121). Privitor la valoarea lor stilistică, frazeologismele sunt în majoritatea lor metafore (pâinea lui Dumnezeu), dar şi comparaţii (bun ca pâinea caldă), mai rar epitete (singur cuc, para chioară) sau hiperbole (claie peste grămadă, cu căţel cu purcel, câtă frunză şi iarbă). Sub aspect funcţional şi pragmatic, rolul lor în cadrul enunţului este înainte de toate expresiv şi doar în subsidiar referenţial, dând vorbitorului posibilitatea de a comunica mai mult decât cuvintele spun prin ele însele şi fiind de fiecare dată purtătoare ale unor conotaţii afective pe care emiţătorul le codifică în cadrul enunţului. Nu în ultimul rând, perpetuarea frazeologismelor în diacronia limbii este o mărturie a capacităţii de conservare într-o matrice lingvistică autentică a spiritualităţii etnice a românilor.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1968.
Noul dicţionar universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2006.
Coşeriu, Eugenio, Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica sensului, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, Ediţie îngrijită de Jӧn Albrecht, versiune românească de Eugen Munteanu şi Ana-Maria Prisacaru, cu o postfaţă de Eugen Munteanu.
Dumistrăcel, Stelian, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Casa Editorială Demiurg Plus, Iaşi, 2011.
Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri, Editura Vox, Bucureşti, 2007.

 

prof. Săndica Bizim

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/sandica.bizim

Articole asemănătoare