Educația incluzivă este, în esență, o pledoarie pentru umanitate. Nu este suficient să vorbim despre adaptări curriculare, planuri personalizate sau instrumente de evaluare diferențiată. La rădăcina unei școli incluzive stă o cultură a toleranței autentice, cultivată cu răbdare, dăruire și consecvență. Toleranța nu este o lecție de predat într-un interval de 50 de minute, ci o atitudine care trebuie să traverseze întreaga relație educațională – între profesori și elevi, între elevi și colegii lor, între școală și familie.
În cei peste 20 de ani de carieră didactică, am învățat că elevii cu cerințe educaționale speciale (CES) nu pot fi integrați cu adevărat într-un sistem în care sunt „acceptați”, dar neglijați. Ei au nevoie de mai mult decât prezența fizică în bancă. Au nevoie de conectare, sprijin autentic, încurajare și roluri reale în dinamica clasei. Mai ales în învățământul gimnazial, unde diferențele individuale devin tot mai vizibile și presiunile sociale cresc, toleranța devine o competență-cheie, atât pentru profesori, cât și pentru elevi.
De la principiu la practică – cum se învață toleranța
Toleranța nu înseamnă acceptarea pasivă a diferențelor, ci presupune o muncă de construcție relațională zilnică. Înseamnă să privim fiecare copil ca fiind valoros, indiferent de ritmul său de învățare, de dificultățile cognitive sau emoționale pe care le întâmpină. În clasă, toleranța se educă prin ascultare activă, prin răbdare în fața provocărilor, prin capacitatea de a valorifica micile reușite și de a transforma greșelile în oportunități de creștere.
Între anii 2019 și 2024, am desfășurat constant activități menite să transforme ideea de incluziune într-o realitate funcțională, firească. Acestea au presupus colaborare strânsă cu specialiștii CJRAE, dar și implicarea întregului colectiv profesoral și a părinților. Printre demersurile relevante se numără:
- Activități de învățare colaborativă și peer tutoring, în care elevii au fost împărțiți în perechi eterogene, astfel încât cei cu nevoi speciale să fie sprijiniți de colegi mai avansați, într-un climat lipsit de judecată. Am remarcat cum relațiile de prietenie au crescut organic, iar stigmatizarea a fost înlocuită treptat de empatie.
- Campanii tematice despre diversitate și empatie, precum „Suntem diferiți, dar la fel de valoroși”, desfășurate cu ocazia Zilei Toleranței sau a Zilei Internaționale a Sindromului Down. Aceste momente au devenit contexte excelente pentru dezbateri sincere, schimburi de experiență și mesaje creative.
- Teatru educațional și jocuri de rol, abordând teme precum bullying-ul, comunicarea non-verbală, dizabilitatea sau reziliența. Prin aceste metode non-formale, elevii au învățat să se pună „în pielea celuilalt”, să-și exprime emoțiile, dar și să recunoască emoțiile altora.
- Consiliere de grup și parteneriate cu părinții, în care am urmărit prevenirea excluziunii, dezvoltarea empatiei colective și crearea unei comunități suportive la nivel de clasă.
Proiecte cu impact – când diferențele devin resurse
Un punct de referință pentru mine l-a reprezentat implicarea în cadrul proiectului național Schimbare prin educație de calitate, unde am coordonat ateliere și activități interdisciplinare cu participarea activă a elevilor cu CES. Nu a fost o simplă integrare formală – ci una profundă, autentică. Copiii au fost implicați în:
- ateliere de creație și jocuri de echipă, care au stimulat cooperarea, încrederea și exprimarea liberă;
- proiecte tematice, în care fiecare elev a avut un rol clar, adaptat nivelului său de dezvoltare, astfel încât să experimenteze succesul și valorizarea;
- activități de reflecție colectivă, unde vocile lor au fost ascultate și respectate, iar colegii au învățat că „diferit” nu înseamnă „mai puțin valoros”.
Rezultatele nu au întârziat să apară: elevii cu CES au devenit mai încrezători, mai stabili emoțional, iar ceilalți copii au învățat ce înseamnă sprijinul necondiționat. Clasele au devenit mai unite, iar conflictele s-au diminuat vizibil. Mai mult decât atât, relația mea cu elevii a devenit mai profundă, mai deschisă. Am învățat să ascult mai mult și să evaluez cu mai multă înțelegere, să fiu flexibilă în fața neprevăzutului și să îmbrățișez soluțiile creative, chiar și atunci când ele ies din tiparul clasic.
Toleranța ca mod de a fi
În tot acest parcurs, am înțeles un lucru esențial: toleranța nu este o opțiune, ci o condiție de bază pentru o educație de calitate. Este un exercițiu continuu de adaptare, de deschidere și de asumare a diversității ca valoare. Nu este întotdeauna ușor – sunt momente de impas, de epuizare sau de îndoială. Dar fiecare progres, fiecare zâmbet, fiecare reușită a unui copil care a fost cândva etichetat sau marginalizat reprezintă dovada că merită.
Astăzi, când vorbim despre incluziune, nu mai putem rămâne la nivelul teoriei. Avem nevoie de profesori-formatori de atitudini, de lideri empatici în clase și de o comunitate educațională dispusă să reconstruiască încrederea în fiecare copil. Toleranța nu se predă – se trăiește. Iar atunci când este trăită sincer, ea devine cu adevărat cheia integrării reale a elevilor cu CES în școală și în viață.
Bibliografie
1. Cucoș, C. (coord.) (2017). Educația incluzivă – dimensiuni teoretice și aplicații. Iași: Polirom.
2. Florian, L., & Black-Hawkins, K. (2011). Exploring inclusive pedagogy. British Educational Research Journal, 37(5), 813–828.
3. UNICEF România. (2020). Educația incluzivă în școlile din România. Raport de cercetare. București: UNICEF