Tehnologii moderne de comunicare în activitatea didactică

Comunicarea, schimbul de mesaje între indivizi prin intermediul unui sistem comun de simboluri, a preocupat pe savanţi din cele mai vechi timpuri. Primele menţiuni propriu-zise datând în cultura europeană încă din Grecia antică, dar putem menţiona unele preocupări anterioare celor europene în China antică. Până în epoca modernă, însă, aceste preocupări au fost doar incidentale şi au avut un aspect teoretic, fiind, aproape întotdeauna, subsumate altor discipline (filosofie, logică, lingvistică generală etc.) şi presupusă de fiecare dintre ele ca fiind un proces inerent al fiecăreia dintre ele. S-a ajuns, astfel, ca procesul comunicării (implicit cel al limbajului) să fie privit ca unul care defineşte condiţia umană.

Oricum, procesul a fost privit ca unul natural. O lărgire considerabilă a preocupărilor a intervenit din două perspective care, deşi diferite, s-au completat între ele.

Prima a fost produsă de nevoia comunicării la mare distanţă, care depăşea puterea fizică a fiinţei umane, printr-un sistem de mesaje care să poată fi transmise şi recepţionate la lungă distanţă, începând cu telegraful luminos, care transmitea de la un recepţioner intermediar la altul mesaje politice sau economice, la transmiterea prin manevrarea unor steaguri – folosit şi actualmente în marină – şi, apoi, odată cu apariţia telegrafului prin cablu şi a celui fără fir, apoi a radioului şi televiziunii, teritoriul noii discipline – ştiinţa comunicării – s-a deschis vertiginos, obligând savanţii la formularea unei noi ştiinţe – ştiinţa comunicaţiei -, care s-a dezvoltat în paralel cu ştiinţa informaţiei.

O altă deschidere în domeniu a fost produsă de cercetările în domeniul biologiei şi zoologiei, care au dovedit că există o comunicare, la diferite nivele, între toate organismele vii şi, mai mult, faptul că comunicarea este o caracteristică a materiei vii. Comunicarea este o componentă esenţială a vieţii, componentă care trebuie să fie înţeleasă cât mai corect pentru a-şi atinge scopurile.

Pentru a stăpâni comunicarea trebuie să o înţelegem, să înţelegem elementele ei de bază. În esenţă, comunicarea reprezintă schimbul unei particule dintr-o parte a spaţiului în altă parte a spaţiului, particula reprezentând subiectul comunicat: un obiect, un mesaj scris, o idee. Comunicarea este un element indispensabil pentru existenţa omului. Cunoaşterea, după cum se ştie, se realizează în cadrul unui proces comunicativ, unde are loc transmiterea informaţiilor prin intermediul discursului.

Pe parcursul evoluţiei societăţii umane, comunicarea a evoluat de la formele orale cele mai simple până la ultramodernul discurs computerizat. Internetul este o lume virtuală, ce permite folosirea concomitentă a unui număr relativ mare de mijloace de comunicare. Internet-ul şi orice formă de folosire a reţelelor electronice deschise au şi vor avea un impact major asupra societăţii şi a viitorului acesteia. „Noile tehnologii reprezintă, în ansamblu, un factor de progres şi dezvoltare, un ajutor preţios în devenirea umană, în cunoaştere, dar există şi o faţă nevăzută a acestei tehnologii, a lumii pe care o guvernează, o faţă mai puţin luminată, mai puţin cunoscută şi, evident, mai puţin frumoasă. Oamenii se tem şi se bucură deopotrivă în faţă acestor noi „coechipieri”, computerele. Unii nu au încredere deplină, altora le este frică pentru ca vor fi înlocuiţi de acestea, alţii considera că sunt prea bătrâni să înveţe un alt mod de lucru, iar alţii – mult prea influenţaţi de mass-media şi de filmografia abundentă în tematici precum „calculatorul ucigaş”, care infectează reţeaua de apă potabilă a metropolei, sau tot felul de microcipuri cu care te poţi trezi implantat, prin intermediul cărora viaţa îţi este monitorizată sau care te pot iradia etc. – se tem, pur şi simplu, de aceste noi echipamente. Desigur, acest din urma aspect se manifestă la un anumit segment de consumatori mass-media, video, televiziune şi, de asemenea, nu trebuie să generalizam aceste situaţii.” (Glodeanu, 2005)

Oamenii mai puţin iniţiaţi în chat (în traducere – taifas, discuţie, conversaţie intimă, pălăvrăgeală) îl consideră un fenomen obscur, haotic şi chiar nedemn de studiat, ceea ce nu este just, deoarece această instanţă a comunicării prezintă o formă a culturii computerizate – etapă actuală de dezvoltare a comunicării prin limbă – şi merită toată atenţia unui lingvist. Opoziţia binară discurs oral / discurs scris ar putea să devină o trihotomie: discurs oral / discurs scris / discurs computerizat. Este o opoziţie trilaterală, proporţională, graduală şi constantă, ai cărei membri, cu un anumit grad de abstractizare, ar putea fi asemuiţi stilurilor funcţionale, ce sunt definite ca o totalitate de mijloace de exprimare într-o anumită situaţie comunicativă. În mod tradiţional, distincţia discurs oral / discurs scris se făcea doar în baza formei materiale a discursului. Odată cu dezvoltarea ştiinţei lingvistice, s-a făcut tot mai clar faptul că criteriile acestei opoziţii trebuie revăzute, adăugându-li-se şi unele condiţii de generare a discursului, condiţii sociolingvistice, precum şi axioma primatului vorbirii orale.

Problema definirii discursului oral este una de importanţă majoră pentru teoria vorbirii.

Pare că e imposibil a face o distincţie netă între discursul oral şi cel scris. Pornind de la raţionamentele lui D. Nerius, putem afirma că oral, scris şi computerizat sunt nişte moduri de existenţă ale limbii, iar camerele de chat – una dintre formele acesteia. Termenul discurs computerizat desemnează activitatea lingvistică individuală în cadrul tuturor formelor de comunicare prin intermediul computerului, în general, şi a Internetului, în particular.

Discursul computerizat se prezintă ca ceva intermediar între discursul oral şi cel scris, posedând un şir de caracteristici ce îl diferenţiază, îndeosebi, de discursul scris. Discursul computerizat face uz de un cod complex: codul verbal (limba în care se poartă discuţia), îmbinat cu codul compus din imagini. Elementele codului verbal se împletesc cu cele ale codului alcătuit din imagini ale emoţiilor.

În domeniul educaţiei, Internet-ul va produce multe modificări. Mai întâi este vorba de a acorda un acces mai larg, universal la sursele cunoaşterii. Factorii decizionali din America au decis echiparea tuturor şcolilor cu accesul eficient la reţea; au înţeles că acest mod de a acţiona la nivel educaţional, înseamnă să oferi un anume credit, pe termen lung economiei americane. Internet-ul permite regândirea educaţiei, a învăţământului, pedagogiei.

Este nevoie ca mijloacele de învăţământ să utilizeze cât mai mult Internet-ul. Este meritul unui critic literar englez, I. A. Richards, de a oferi o primă, şi până acum, cea mai valabilă definiţie a comunicării ca un aspect definitoriu al activităţii umane: “Comunicarea se desfăşoară când o conştiinţă inteligentă acţionează în mediu, încât o altă conştiinţă este influenţată şi în cea de a doua conştiinţă are loc o experienţă asemănătoare cu experienţa primei conştiinţe, procesul fiind cauzat, parţial, de această experienţă”. Definiţia lui Richards are dezavantajul că se referă doar la comunicarea inter-umană, între oameni şi animale şi inter-animale (excluzând comunicarea la nivelul plantelor, dar, ceea ce este mai important, cea tehnică sau mecanică), dar are marele avantaj că diferenţiază conţinutul mesajelor de procesele care se declanşează la nivelul psihicului uman.

La ora actuală, ştiinţa comunicării implică domenii atât de diverse încât, de multe ori specialiştii în diferitele tipuri de comunicare trebuie să îşi găsească un limbaj comun.

Procesul de predare-învăţare este, în cea mai mare parte, un proces de comunicare între cel care predă (profesorul) şi cei care învaţă (elevii). Cele două componente ale acestui proces – predarea şi învăţarea – sunt ele însele, în bună măsură, procese de comunicare sau care implică în mod direct comunicarea. A preda înseamnă a elabora şi a transmite mesaje, iar a învăţa (cu sensul de a învăţa în clasă, în relaţie cu profesorul) înseamnă a recepta şi a asimila mesaje. Fireşte, procesul real al comunicării didactice este mult mai complex. A învăţa în procesul de învăţământ nu se reduce la a recepta, ci implică participarea activă a elevului în ambele ipostaze, de receptor şi emitent de mesaje, după cum a preda nu se limitează la a transmite, ci implică şi actul receptării şi al reacţiei de feed-back la mesajele emise de elevi, schimbarea dinamică a rolurilor fiind una din condiţiile principale ale comunicării eficiente în procesul de învăţământ. Important este faptul că procesul de predare-învăţare poate fi mai bine înţeles şi mai bine condus dacă se cunosc şi se aplică procesele, factorii şi cerinţele ce rezultă din abordarea lui ca proces de comunicare.

Un loc central în activitatea de predare-învăţare îl deţine comunicarea didactică, deoarece rolul profesorului nu este numai acela de a deţine cunoştinţe de specialitate şi cunoştinţe psiho-pedagogice, ci şi de a transmite aceste cunoştinţe, într-un limbaj specific, elevilor cărora se adresează. Având la bază limbajul, ca şi proces psihic superior, comunicarea didactică îşi propune transferul de informaţii de la profesor la elev, dar şi asigurarea feedback-ului de la elev la profesor. Internetul devine o sursă de comunicare multidirecţională, influenţând virtualizarea socială, adică introducerea unui nou tip de interacţiune socială în care vechile limite şi principii ale comunicării sunt adesea transformate sau chiar eludate.

Bibliografie:
Muşata Bocos, Miron Ionescu, (2009), Tratat de didactică modernă, Editura Paralela 45, Piteşti, p. 125-137 St. Buzărnescu, (1999), Sociologia civilizaţiei tehnologice, Editura Polirom, Iaşi, p. 81-92 Mihai Dinu, (2000), Comunicarea repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, p. 43-55 Alex Mucchielli, (2008), Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, p. 111-121

Accesări: 30

Articole asemănătoare