EXERCIŢIUL constituie o modalitate de efectuare a unor operaţii şi acţiuni mintale sau motrice, în chip conştient şi repetat, în vederea achiziţionării sau consolidării unor cunoştinţe şi abilităţi. Exerciţiul presupune o suită de acţiuni ce se reiau relativ identic şi care determină apariţia unor componente acţionale automatizate ale copiilor.
Pe lângă formarea şi consolidarea unor deprinderi, exerciţiul poate realiza şi alte sarcini ca: adâncirea înţelegerii cunoştinţelor învăţate, consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor muzicale, dezvoltarea operaţiilor mintale, sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, prevenirea uitării şi evitarea confuziilor, dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale şi muzicale, a unor calităţi morale şi trăsături de voinţă şi de caracter.
Clasificarea exerciţiilor:
- după funcţiile îndeplinite,: introductive, de bază de consolidare, operatorii, structurale;
- după numărul de participanţi: individuale, de echipă, colective;
- după gradul de intervenţie al cadrului didactic: dirijate, semidirijate, autodirijate, combinate.
Exerciţiul este metoda cea mai intim împletită cu celelalte metode de predare şi învăţare. În activitatea de educaţie muzicală se utilizează, în mod deosebit, în formarea priceperilor şi deprinderilor muzicale.
Exerciţiile muzicale conduc la formarea capacităţii de a intui, executa, recunoaşte un anumit element muzical şi de a-l valorifica creativ.
În funcţie de elementul muzical la care se referă acestea pot fi: melodice, ritmice, psiho-motrice, de cultură vocală, de formare a deprinderilor de interpretare expresivă, de diferenţiere a timbrului muzical, de audiere, de formare a deprinderilor armonico-polifonice etc.
În funcţie de sarcina pe care o au de îndeplinit, ele se clasifică în: exerciţii de execuţie, de recunoaştere şi de creaţie.
Unele exerciţii îndeplinesc funcţii de familiarizare cu noile acţiuni şi operaţii de însuşire, altele asigură execuţia repetată a acestora, până se constituie automatismele dorite sau până se ajunge la consolidarea deprinderilor formate.
Exersarea devine eficientă atunci când educatoarea respectă următoarele cerinţe:
- Să cunoască posibilităţile şi limitele exerciţiilor;
- Să aplice exerciţiile diferenţiat, în funcţie de nivelul de dezvoltare muzicală a copiilor;
- Exerciţiile să fie precedate de demonstraţia corectă, cu precizie şi claritate a acţiunii de realizat;
- Să crească treptat gradul de independenţă al copiilor în executarea exerciţiilor; de la exerciţii dirijate, conduse pas cu pas de educatoare, să se ajungă la exerciţii autodirijate, independente;
- Copilul să fie conştient de scopul exerciţiului şi să înţeleagă bine modul de realizare;
- Exerciţiile să aibă o varietate suficientă;
- Să respecte o anumită gradaţie de dificultate;
- Să aibă o durată optimă şi continuitate în timp;
- Să se evite efectuarea de repetări greşite, deoarece cunoştinţele şi deprinderile eronate se corectează şi se înlătură cu dificultate, cerând eforturi de timp mari;
- Exersarea să fie însoţită permanent de corectură şi autocorectură.
CONVERSAŢIA – este o metodă ce constă în dialogul dintre cadrul didactic şi copii, în cadrul căruia educatoarea, formulând succesiv întrebări, stimulează gândirea copiilor în vederea însuşirii de noi cunoştinţe sau în vederea fixării, adâncirii, sistematizării şi verificării acestora. Se remarcă în prezent, o vădită tendinţă de intensificare a dialogului educatoare-copil, considerat ca una dintre cele mai active şi mai eficiente modalităţi de instrucţie.
Conversaţia poate fi:
- euristică (însuşire de noi cunoştinţe);
- de reactualizare (reactualizarea şi introducerea în tema noii activităţi);
- de fixare (fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor însuşite);
- de verificare (verificarea orală a cunoştinţelor).
În predarea muzicii, metoda îşi găseşte aplicare în toate momentele importante ale activităţii.
Prin conversaţie se realizează momentul de debut al activităţii, verificarea cunoştinţelor dobândite anterior, se obţine participarea activă a întregii grupe la dobândirea noilor cunoştinţe cât şi la fixarea acestora.
Cea mai solicitată în predare este conversaţia euristică, o metodă dialogată, de incitare a copiilor printr-un şir de întrebări oportun puse. Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să rezulte, ca o concluzie, noutatea pentru copilul antrenat în procesul învăţării.
Dacă în momentul predării educatoarea va completa conversaţia cu exemple demonstrative muzicale, va trezi curiozitatea, interesul şi atenţia auditivă a copiilor, pentru a descoperi singuri noile elemente muzicale, direct din materialul muzical exemplificat prin cânt vocal sau instrumental sau audiat.
O astfel de abordare va conduce gândirea copiilor spre perceperea şi înţelegerea noului element muzical, desprins dintr-un context muzical, evitându-se astfel prezentarea cunoştinţelor sub formă expozitivă, care nu este recomandabilă, în general, în predarea muzicii.
Conversaţia euristică are şi o formulă specifică de desfăşurare: întrebările şi răspunsurile se încheagă în serii compacte, fiecare nouă întrebare avându-şi germenele sau punctul de plecare în răspunsul anterior. Posibilitatea de utilizare a conversaţiei euristice nu este nelimitată, ci condiţionată de un fapt esenţial şi anume, de experienţa de cunoaştere de până atunci a copilului, care să-i permită să dea răspuns la întrebările ce i se pun.
Conversaţia trebuie însă să fie permanent combinată cu demonstraţia, mai ales în momentul verificării cunoştinţelor, copilul chestionat axându-şi răspunsurile pe exerciţii, cântece şi exemplificări, numai în felul acesta dovedind că şi-a însuşit cu adevărat problemele muzicale respective.
Metoda poate fi utilizată şi în scopul consolidării cunoştinţelor şi deprinderilor muzicale, combinată cu exerciţiul şi demonstraţia. De exemplu la dictările orale, cadrul didactic adresează întrebări la care copiii răspund verbal, prin scriere sau cântând, realizând un dialog specific activităţilor de educaţie muzicală. Şi în cazul exerciţiilor de creaţie muzicală, improvizaţiile muzicale pornesc de la un dialog muzical realizat între educatoare şi copil sub formă de întrebare şi răspuns.
Eficacitatea metodei conversaţiei necesită conceperea şi respectarea unor condiţii, în primul rând ale dialogului, adică ale întrebărilor şi ale răspunsurilor.
O întrebare este o invitaţie la acţiune. Ea precede construcţia raţionamentului, orientează gândirea pe calea descoperirii adevărului, poate să direcţioneze cu subtilitate percepţia, înţelegerea şi judecata spre sesizarea a ceea ce este nou şi esenţial, să îndemne la deducţii şi inducţii, să dea un impuls constituirii noilor generalizări, să devină, deci, o formă productivă de gândire.
Există o gamă largă de tipuri de întrebări ce pot fi utilizate de către cadrul didactic în scopul antrenării copiilor la dialog, pentru stimularea participării active a acestora la procesul de predare-învăţare.
EXPLICAŢIA este o formă a expunerii în care predomină argumentarea raţională. Se aplică în toate strategiile de predare. Funcţia ei constă în introducerea în investigarea fenomenelor, a relaţiilor cauzale, a înţelegerii esenţei lucrurilor etc. Se utilizează, mai ales, în predarea noilor cunoştinţe.
Datorită caracterului practic al muzicii, explicaţia în activitatea de educaţie muzicală, trebuie să se împletească cu conversaţia, demonstraţia şi exerciţiul, rolul predominant fiind de a orienta gândirea copiilor către înţelegerea cauzelor care determină anumite elemente sau efecte muzicale şi a modului în care acestea se produc.
În predarea noilor cunoştinţe este recomandat să nu se pornească direct cu explicaţii teoretice, ci de la exemple muzicale care conţin noua problemă teoretică în contextul unor elemente cunoscute. Copiii trebuie puşi în situaţia de a descoperi noul element muzical, de a-i stabili principalele caracteristici.
După parcurgerea acestei etape, cadrul didactic poate interveni oferind explicaţiile teoretice necesare aprofundării subiectului, explicaţii ce vor fi urmate de exerciţii muzicale, interpretare de cântece şi audiţii muzicale în strânsă legătură cu tema activităţii, prin care copilul să integreze “noul” într-un context muzical
Explicarea diferitelor elemente de limbaj muzical este necesară în fiecare activitate, dar cu condiţia ca aceasta să fie concisă, să nu se transforme într-o activitate obositoare. Într-o formă simplă, ea se prezintă ca o intervenţie scurtă pe care cadrul didactic o intercalează pe parcursul tuturor activităţilor de educaţie muzicală, cu scopul să comunice, să precizeze şi să rezume cunoştinţe, să dirijeze activitatea copiilor, să răspundă la întrebările lor.
În activităţile independente, explicaţiile cadrului didactic lămuresc sarcina de studiu şi-i ajută pe copii să depăşească dificultăţile care le blochează progresele în învăţare. Pentru a asigura o explicaţie eficientă este necesar să se evite exagerările privind detaliile şi argumentările nesemnificative, secundare, deoarece acestea pot diminua posibilitatea evidenţierii esenţialului, a elementelor generale şi de sinteză şi ca atare pot duce la scăderea nivelului cunoaşterii, al pregătirii temeinice.
Explicaţia eficientă necesită un efort serios de documentare şi experimentare, însoţit de un proces logic de abstractizare a ceea ce este important, tipic pentru conţinutul ce urmează a fi transmis.
***
Strategii didactice cu aplicabilitate în domeniul ritmicii muzicale – etapa prenotaţiei (Partea I)