Sistemul vocalic românesc. Studiu de caz: sunetul i

Vocalele reprezintă elementele centrale ale limbii române, fiind definite de Hockett (1955: 55) nucleul silabei. Clasificarea vocalelor se realizează având la bază o serie de criterii: apertura, localizarea, cantitatea, labializarea, nazalitatea.

Limba română, spre deosebire de celelalte limbi, clasifică vocalele astfel:

I – închisă, anterioară
Î – închisă, centrală
U – închisă, posterioară
E – medie, anterioară
Ă – medie, centrală
O – medie, posterioară
A – deschisă, centrală

Din punct de vedere acustic, „vocalele se caracterizează printr-un generator unic (laringele), situat la extremitatea posterioară a cavității bucale, unde vibrațiile sunt amplificate. Diversitatea vocalelor se explică prin variații ale spațiului de rezonanță, produse de modificări ale formei rezonatorului. Vocalele sunt, ca și consoanele, unități segmentale, dar, spre deosebire de acestea, au rol de centru silabic și pot primi accent” (DSLR: 542).

Astfel, clasificarea vocalelor limbii române se face pe baza următoarelor trăsături acustice, corelate cu trăsăturile articulatorii menționate între paranteze: acut – grav (distincția dintre vocalele anterioare și posterioare), compact – difuz (distincția dintre vocalele deschise și închise), bemolat – non-bemolat (distincția de labializare dintre vocale).

În limba română, cercetătorii au inventariat șapte unități fonematice vocalice, cu excepția analizei lui E. Petrovici, care identifică cinci unități (considerând vocala [e] ca realizare a fonemului /ă/, iar vocala [i], realizare a fonemului /î/). În lucrarea The Phonology of Romanian: A Constraint – Based Approach, Ioana Chițoran remarca faptul că, pornind de la cele șapte vocale ale limbii române, există 49 de posiblile combinații de secvențe fundamentale de două vocale. Dintre acestea, [j] apare în 18 combinații (8 epentetice și 10 non-epentetice). Un aspect important al sistemului vocalic românesc constă în existența a trei vocale centrale: î închis, ă  mediu și a deschis. Dintre acestea, î este cea mai puțin întâlnită vocală din punct de vedere translingvistic. Astfel, conform unui studiu realizat de University of California Los Angeles (descris de Chițoran 2002), 70 de limbi au vocala ă, în timp ce doar 32 conțin vocala i. Doar 12 limbi conțin ambele vocale, totalizând astfel 17% din limbile cu sunetul ă. Vocala ă este reprezentată în mod obișnuit ca fiind o vocală centrală mijlocie, sugerând astfel că ar fi o vocală redusă, ceea ce nu este tocmai corect. Vocala ă participă în procese accentuale și în alternanțele metafonice împreună cu celelalte vocale medii, e și o.

O altă clasă asemănătoare vocalelor este cea a semivocalelor. Din punct de vedere articulatoriu, semivocalele sunt similare vocalelor, însă diferența constă în faptul că intensitatea și durata de emisie sunt mai reduse. O deosebire importantă între cele două clase este faptul că semivocalele nu pot constitui nucleu silabic, ceea ce le aseamănă cu clasa consoanelor. Fonologic, semivocalele sunt, în diferite interpretări, fie foneme independente, fie alofone ale vocalelor corespunzătoare. Alternanțele vocală închisă – semivocală depind de poziția lor în structura cuvântului, în special de alternanța poziției finale versus nonfinală, unde vocala înaltă de bază poate face parte dintr-o categorie diferită morfologic sau prozodic. În ceea ce privește poziția finală a acestor alternanțe, semivocalele [j] și [w] urmează întotdeauna o vocală. Din punct de vedere istoric, i final rezultă dintr-o eliminare a unei consoane intervocalice sau din desilabificare, iar u final rezultă din eliminarea consoanelor intervocalice v sau b: cantavi-cântai, audivi-auzii, facui-făcui, novus-nou, grevus-greu, habent-au (Chițoran: 2002).

În scrierea limbii române, i notează diverse sunete: pseudo-i final (ca în 〖/lup〗^i/), vocală (ca în /țip/), semiconsoană [y]/ [j] (ca în /jar/) și semivocală (ca în /dai̯/). Se consideră că ultimele două sunete sunt identice, fiind realizări ale aceluiași fonem /y/. Andrei Avram atrage atenția că „este util să distingem semiconsoana [y], element nesilabic al unor diftongi ascendenți, de semivocala [i], element nesilabic al unor diftongi descendenți” (Avram 1962: 161–166).

Au existat cercetători care au admis faptul că nu există deosebiri între semivocale și consoane (Avram 1958: 7), deoarece există foneme care pot forma singure silabe, numite centrale, și foneme care nu prezintă această capacitate, fiind noncentrale. De aceea, sunetul i nesilabic poate fi considerat fie variantă a vocalei corespunzătoare, fie fonem-consoană notat /y/.

În anul 1952, E. Petrovici a prezentat sistemul vocalic al limbii române în lucrarea Corelația de timbru a consoanelor rotunjite și nerotunjite în limba română, inventariind 12 vocale și clasificându-le în funcție de locul de articulare, de forma deschiderii buzelor și de gradul de ridicare a limbii spre palat. Concluzia la care ajunge E. Petrovici  este aceea că dintre cele 12 vocale, doar 7 (a, ă, e, i, î, o, u) pot constitui foneme vocale fundamentale, deoarece pot apărea la început de cuvânt, în timp ce celelalte 5 sunt „variații condiționate” (Petrovici 1952: 173) ale celor 7.

În anul 1955, Andrei Avram elaborează lucrarea Asupra clasificării vocalelor românești, în care analizează ipotezele lui E. Petrovici și observă că există mai mulți factori care pot influența timbrul unei vocale. Astfel, variațiile fonemelor pot apărea și prin influența sunetelor care urmează; în cazul vocalelor, o deosebită importanță o are timbrul vocalei din silaba următoare (Avram 1955: 210). Avram afirmă mai departe că aceste variații prezente în cercetarea lui E. Petrovici rezultă din recunoașterea în limba română a patru serii de consoane cu statut de foneme, cărora le corespund patru serii de vocale.

În anul 1958, Andrei Avram afirma în lucrarea Semivocalele românești din punct de vedere fonologic că, din punct de vedere fonologic, nu există nicio deosebire între semivocale și consoane, deoarece se comportă identic în cadrul silabei. Ideea elaborată are la bază distincția dintre fonemele care pot forma singure silabe (centrale) și cele care nu au această calitate (noncentrale). Astfel, sunetul i nesilabic poate fi variantă a vocalei corespunzătoare sau fonem consoană, notat /y/. Concluzia la care ajunge Andrei Avram este următoarea: „asilabismul nu poate fi termen al unei opoziții distinctive, deoarece în interiorul aceleiași categorii de foneme trăsăturile silabic și nesilabic nu sunt pertinente” (Avram 1958: 7). Există cuvinte în limba română în care elementul neaccentuat poate fi /y/, în diftongi ascendenți, de exemplu iarnă /yarnă/. De asemenea, în limba română există consoane urmate de un element nesilabic cu timbru palatal, numit pseudo-i final. Se observă diferențe între lupi – lup – lupii, cel din urmă având un i silabic. Pseudo-i nu poate fi considerat o vocală propriu-zisă și nici consoană. Elementul palatal din cuvinte precum cel prezentat este un caracter al unui fonem, numit consoană palatalizată. De aceea, „transcrierea corectă a cuvântului lupi ar trebui să fie /lup’/, pe baza unei corelații consonantice de timbru palatal” (Avram 1958: 8).

Aducând în discuție exemplul cuvântului luni, articulat hotărât, lunea, E. Petrovici afirmă că elementul palatal este o marcă de corelație. În continuarea acestei teorii, Andrei Avram adaugă faptul că pseudo-i final este varianta unui fonem autonom. Analizând cercetările colectivului de fonetică din cadrul Institutului de Lingvistică București (1955), Andrei Avram a observat un bifonematism al grupului consoană – pseudo-i final. Analizând diferența dintre lupi și lupii, pe baza opoziției i nesilabic – i silabic, s-a ajuns la următoarea concluzie: „asilabismul face parte din conținutul realizat ca i la finală de cuvânt, prin urmare acest fonem nu este identic cu i” (Avram 1958: 9).

Într-o lucrare din 1965, Emanuel Vasiliu susține că [i] semivocală și [i] corespund unor foneme vocalice, iar asilabismul lor este influențat de context: prezența unei unități fonologice înaintea sau după fonemele studiate. În acest sens, ne sunt oferite următoarele exemple: vier (în care /i/ se realizează ca [i]: [vi+er], dar ca [i] semivocala în [vier]), lupii (în care /i/ se realizează ca [i]: [lupi] ) și lupi [〖lup〗^i].

În Fonemele limbii române, E. Petrovici oferă o definiție fonetică a fonemului consonantic iod (y): „gradul de apropiere a dosului limbii de palat este mai mare pentru i consoană decât pentru i vocală. I consoană este o construcție palatală sonoră, având un ușor zgomot fricativ palatal, mai ales la începutul cuvântului” (p.33).

Dacă se află în poziție intervocalică, formează silabă cu vocala care urmează, asemenea consoanelor (roi/ roiul – ro.iul). Grupurile care respectă această regulă sunt: ia, ai, io, oi, iu, ui, ie, ei,ii, ăi, îi. În același articol, Petrovici prezenta principiile de transcriere a lui iod astfel: înainte de i și între i_e sau i_a, iod nu se notează (în-doi-it, viie=vie), de aceea vorbitorul nu conștientizează existența acestuia; sufixul verbal -u ar trebui notat -ui (paradigma verbului a stărui – eu stărui, tu stărui, el stăruie, noi stăruim); iod se pronunță la început de cuvânt și în fața lui i, dar nu se scrie (/iin/ – in, /iinimă/ – inimă, /iiie/ – ie etc.); între vocalele e, o, a, iod se pronunță deschis, fiind uneori greu perceptibil (femeie – /femeee/, voia – /voea/). În cazul cuvintelor ca alee, epopee, Petrovici susține că ar trebui scrise aleie, epopeie.

În lucrarea Considerații asupra sistemului fonologic al limbii române literare (1957), Al. Rosetti prezenta ca regulă gramaticală a limbii române literare opoziția dintre singular și plural: an – ani, bun – buni. Observând faptul că în limba română există opoziția zero-i, elaborează următoarea concluzie: i final este un fonem.

În limba română, se pune, de asemenea, problema evitării hiatului prin accentuare sau prin folosirea semivocalelor i și u. În acest caz, Ioana Chițoran (2002) observa faptul că vocala închisă /i/ poate deveni [i] dacă este accentuată sau poate deveni semivocala [j] dacă este neaccentuată. În prima situație, vorbim despre adăugarea semivocalei epentetice [j], având aceleași trăsături cu cu vocala [i]. În cea de-a doua situație, /i/ poate fi analizat ca un element non-moraic (adică asilabic).

Bibliografie:
Avram, Andrei, 1955, „Asupra clasificării vocalelor românești”, Studii și cercetări lingvistice, VI, p. 209-220.
Avram, Andrei, 1958, „Semivocalele românești din punct de vedere fonologic”, Studii și cercetări lingvistice, IX, p. 7-14.
Chițoran, Ioana, 2002, The Phonology of Romanian: A Constraint – Based Approach, New York, Mouton de Gruyter.
Hockett, Charles, 1955,  A manual of phonology, Waverly, Baltimore.
Petrovici, Emil, 1952, „Corelația de timbru a consoanelor rotunjite și nerotunjite în limba română”, Studii și cercetări lingvistice, III, p. 127-185.
Rosetti, Alexandru, 1957, „Considerații asupra sistemului fonologic al limbii române literare”, Studii și cercetări lingvistice, VIII, p. 43-48.
Vasiliu, Emanuel, 1965,  Fonologia limbii române, Editura Științifică, București.
Dicționar general de științe ale limbii, Editura Științifică, București, 1997.

Accesări: 333

Articole asemănătoare