Școala răspunde nevoilor copiilor cu cerințe educative speciale

Element fundamental al societăţii, familia, reprezintă una dintre construcțiile sociale cele mai vechi în asigurarea continuităţii şi afirmării speciei umane. Dezvoltarea copilului depinde de felul în care este stimulat și de crearea situațiilor care oferă câmpul necesar învățării.

Alături de familie, școala și comunitatea vin în întâmpinarea dezvoltării lui tocmai prin crearea unor astfel de situații de învățare și prin încurajarea experiențelor acestuia.

Conceptul de cerințe speciale se referă la particularități sau caracteristici de învățare și dezvoltare pe care le dezvoltă anumite persoane. Dacă aceste caracteristici pot fi acoperite prin programe educaționale, vorbim de cerințe educative și de cerințe educative speciale.

Noțiunea de CES reprezintă astfel „necesitățile educaționale complementare obiectivelor generale ale educației școlare, necesități care solicită o școlarizare adaptată particularităților individuale și/sau caracteristice unei deficiențe (ori tulburări de învățare), precum și o intervenție specifică, prin reabilitare/ recuperare corespunzătoare”.

Fie că vorbim despre dificultăți de învățare, despre deficiențe fizice/ motorii/ vizuale/ auditive/ afective, tulburări de limbaj, deficiență mintală sau despre probleme educaționale determinate de mediul social neprielnic învățării ( conform repertoriului UNESCO), școala trebuie să sprijine familia cu un copil cu cerinţe educative speciale , oferind sprijin acesteia şi învăţând-o să aibă încredere în resursele proprii, să facă faţă greutăţilor cu care se confruntă, valorizând ființa umană.

Părinţii copiilor cu dizabilităţi sunt ajutați să înţeleagă importanţa comunicării. Cu sprijinul părintelui copilul va învăţa să caute propriile sale soluţii pentru probleme, să devină mai independent şi să-şi stăpânească emoţiile şi comportamentul.

Școala contribuie, prin strategiile și metodele abordate, la o cunoaștere detaliată a elevilor, la evitarea eșecului școlar prin ieșirea din sistem, la crearea unei oferte pedagogice diferențiate, „adaptând procesul didactic, printr-un plan de intervenție specializat sau plan educațional/personalizat,elaborat pentru elevul cu dificultăți”.

Părinţii copiilor cu CES care se tem de eşec, discriminare, marginalizare sunt ajutați să înţeleagă cum pot relaţiona cu copiii lor în mod pozitiv şi cum pot să îi aprecieze mai mult. Respectul scăzut faţă de sine, sentimentul de izolare, înţelegerea greşită a dezvoltării copilului sunt câteva dintre aspectele în care școala se implică activ și pe care, de cele mai multe ori, prin intervenția necesară, le rezolvă cu succes.

Pregătirea părinţilor este o activitate foarte constructivă, subliniază faptul că fiecare copil este unic, că orice copil poate învăța. Grupurile de sprijin constituite din părinţi le oferă acestora şansa de a-şi comunica informaţii, de a da şi de a primi un suport emoţional, de a lucra ca o echipă cu interese comune în favoarea copiilor.

La nivelul copilului/ copiilor se lucrează pentru depistarea dizabilităţilor copilului, la integrarea acestuia, la a-l face să se simtă bine alături de ceilalţi copii, la combaterea sentimentului de izolare, respingere. Pentru a se adapta cât mai bine la cerinţele vieţii în colectiv, copilul este ajutat să-şi descopere interese, pasiuni, să-şi formuleze scopuri şi să persevereze în atingerea lor. Sunt create situaţii care le oferă posibilitatea trăirii succesului şi a dobândirii aprecierii din partea colegilor de clasă. Astfel, sunt implicaţi în activităţi ce presupun asumarea unor mici responsabilităţi, achitarea corespunzătoare de aceste obligaţii conducând cu timpul la obişnuinţa de a duce lucrurile la bun sfârşit. De asemenea, creează premisele unei relaţii de încredere, afecţiune şi comunicare care consolidează şi dezvoltă conduitele dezirabile.

Profesorul „găsește locul fiecărui copil în programul didactic, adaptează programul școlar la nevoile elevilor, în colaborare cu profesioniștii care acționează specific,elaborând împreună un program specializat.” Sunt insuflate valori, comportamente şi aspiraţii specifice copiilor normali, finalitatea unui astfel de demers fiind aceea de a permite o cât mai buna inserţie socio-profesionala după încheierea perioadei de școlarizare.

În vederea formării motivaţiei pentru activitate, pentru învăţare, pentru asigurarea unui progres continuu în achiziţia comunicării, a formării unor abilităţi de socializare şi relaţionare cu cei din jur, se creează un climat afectiv, se creează stări afectiv emoţionale corespunzătoare, în care confortul psihic este menţinut de satisfacţiile în raport cu activităţile desfăşurate; Se încurajează relaţiile de prietenie şi comunicarea între toţi copiii.

Parteneriatul dintre școală, familie și comunitate are la bază convingerea că societatea aparţine tuturor cetăţenilor ei şi că nu există argumente pentru niciun fel de discriminare. Sunt întărite părţile pozitive, de maximizare a potenţialului copilului, pentru asumarea de roluri sociale posibile şi realiste, care oferă perspectiva unor performanţe bune. Nonimplicarea familiei, în cazul copiilor proveniți dintr-un mediu social nefavorabil, reprezintă o altă provocare a școlii zilelor noastre. Se impune în acest caz o implicare profundă, acolo unde familia lipsește ca partener, școala fiind obligată să îi ia locul, oferind astfel și afectivitatea de care copilul are atâta nevoie.

Bibliografie:
(1) Familia și școala- Curs formare continuă pentru cadrele didactice, Capitolul II, Situații de risc care cer sprijinirea copilului în familie, pp.22-24
(2) Vrășmaș T.- Educaţia integrată şi/sau incluzivă, Editura Aramis, Bucureşti, 2001, pp.27;
(3) Potolea D.,Neacșu I., Iucu R.,Pânișoară I.- Pregătirea psihopedagogică, Polirom,Iași,2008,pp 398
(4) Potolea D.,Neacșu I., Iucu R.,Pânișoară I.- Pregătirea psihopedagogică, Polirom,Iași,2008,pp 398.

Accesări: 84

Articole asemănătoare