Indiferent de preferințe, prin educație tânărul poate să își depășească condiția, să-și atingă obiectivele și, mai presus de toate acestea, poate să treacă dincolo de orice frontieră. Totul prin lectură, percepută ca formă a educației. Lectura descătușează sufletele, dându-le aripi. Pe lângă oricare alt beneficiu al lecturii – și trebuie spus că lectura are nenumărate alte beneficii -, evadarea din comun este pe departe cel care atinge sensibilitatea unor spirite rebele.
Progresul dezvoltării personalității umane presupune, printre altele, un act de învățare complex. Este foarte importantă cunoașterea structurii psihice a individului, „a tendințelor evoluției sale și a modului în care funcțiile psihice interacționează în procesul educațional, toate fiind strâns legate de mecanismul actului învățării și de funcțiile pe care le îndeplinește acesta în evoluția intelectului uman” . Omul este înzestrat de la natură cu o capacitate de a reacționa la modificările din jurul său. Pe măsură ce înaintează în vârstă, această capacitate se dezvoltă, devenind durabilă și stabilizându-se prin învățare: „La om, învățarea face obiectul procesului de instruire, de dirijare organizată a acumulărilor de informații și moduri de reacție față de mediul natural și uman în care viețuiește fiecare individ. Esența procesului învățării este exprimată în literatura psihologică în formulări diverse”. Astfel, învățarea a fost definită ca: proces de adaptare, cunoaștere și dezvoltare, proiectat și coordonat pe plan intern și extern, care progresează prin reglări și autoreglări succesive în direcția unor țeluri definite ce tind spre asimilarea cunoștințelor și experiențelor sociale” . Numai prin învățare, individul se poate dezvolta din punct de vedere intelectual, acesta funcționând ca un motor ce pune în mișcare idei și raționamente sau aspirații și atitudini.
Dacă nici prin educație nu reușim să ne formăm principii, să ne găsim modele, să ne atingem aspirațiile, să devenim varianta noastră cea mai bună, atunci cum altfel?!
Dezvoltarea spirituală a individului se caracterizează prin cultură: „Cultura sau formația generală a omului este constituită social și se asimilează individual. Pe plan subiectiv (individual), cultura se exprimă în concepții, sisteme de valori și în modele cognitive pe care fiecare om se sprijină în cunoașterea lumii” . Omul are acces la cultură tocmai prin educație, întrucât, fără educație individul nu poate face diferența între ceea ce este cultură cu adevărat, și lucruri trecătoare. Cultura și capacitatea omului de a asimila, de a-și însuși valorile, este ceea ce deosebește omul de celelalte viețuitoare, ceea ce îi dă statutul superior. Individul trebuie educat în direcția valorificării esențelor culturii prin intermediul propriei formațiuni interioare.
Educația este un domeniu în care se oglindește progresul societății, în general, și al individului, în particular. Investindu-se în educație, se investește în viitor, pentru că un individ în afara educației nu este capabil de progres și nu poate contribui cu nimic la evoluția societății în care trăiește. Aceasta este, în esență, adevărata viziune a școlii.
Individul este supus unor forme diferite de educație, dar depinde de el în ce măsură se lasă educat și în ce măsură ia din ceea ce îl înconjoară doar ceea ce îi este util. Procesul acesta de autoinstruire continuă toată viața, omul schimbându-se pe măsură ce înaintează în vârstă și acumulând informații ce–i desăvârșesc spiritul.
Există și se manifestă în lumea contemporană un refuz surd, dar şi declarat deseori, pe care elevii îl opun şcolii în general, şi care poate fi numit „a opune rezistenţă la educaţie.” Problema de substrat este probabil căutarea răspunsurilor la întrebările: „La ce bun studiul unui corpus de ştiinţe şi arte după nişte reguli pe care unii nu le cunosc, iar alţii nu le acceptă?” şi „La ce bun studiul teoretic dacă practica vieţii dintotodeauna cere alte cunoştinţe mai puţin academice?”
Înainte de a refuza educația, individul trebuie să știe că fără educaţie iniţială şi continuă, cetățeanul lumii contemporane se va afla într-o poziţie de nonsens față de stadiul empiric al cunoaşterii, iar observarea directă a lumii fără a fi însoţită de raţionamente, judecăţi şi abstracţii superioare, nu-i va oferi premizele unei evoluţii spirituale satisfăcătoare, în armonie cu sine, cu semenii şi cu universul.
BIBLIOGRAFIE:
Olga Oprea, ,,Tehnologia instruirii”, Editura Didactică și pedagogică”, București, 1979.