Școala incluzivă – realitate și provocare

Conceptul de educaţie incluzivă se bazează pe principiul dreptului egal la educaţie pentru toţi copiii, indiferent de religie, etnie, limbă vorbită, de mediul social sau cultural din care provin sau condiţiile economice în care trăiesc.

„Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.” – Maria Montessori

Poate tocmai acesta este modul în care trebuie să gândim când abordăm tema incluziunii. De cele mai multe ori însă, ne lovim de faptul că nu toți cei implicați suntem suficient de bine pregătiți pentru a face față cu adevărat provocărilor procesului de incluziune.

În România, definiţia educaţiei incluzive, cu sprijinul UNICEF, dezvoltă o importantă viziune lansată de UNESCO: „Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi” (MEN&UNICEF, 1999 şi HG nr.1251/2005).

Școala incluzivă are astfel ca și concept de pornire, principiul egalității de șanse, prin aplicarea căruia se încearcă să se anuleze diferențele de valorizare care ar putea fi bazate pe criterii subiective, de ordin etnic sau social. Incluziunea se poate realiza la nivelul școlii prin respectarea diferențelor socio-culturale dintre elevi și promovând diversitatea experienței educative care rezultă tocmai din aceste diferențe. Diferențele umane sunt normale, iar învățarea trebuie să fie adaptată la necesitățile copiilor, centrată pe copil. O educație pentru toți, corespunde ca și ideologie și principiu, în educația școlară, școlii incluzive.

În Declaraţia de la Salamanca (Spania, 1994), se spune că o şcoală obişnuită care are o orientare incluzivă poate reprezenta modul cel mai eficient prin care pot fi combătute atitudini de discriminare, creând comunităţi primitoare, construind în acest  mod o societate incluzivă care poate oferi educaţie pentru toţi, o educaţie eficientă pentru majoritatea copiilor. Cui se adresează în primul rând educația incluzivă? Tocmai acelor copii care nu pot face față cerințelor școlare, cei care prezintă diverse forme și niveluri de eșec școlar, cei care sunt încă prea puțin cunoscuți, acceptați și abordați din punct de vedere psihopedagogic.

De cele mai multe ori, cel mai dificil este ca părinții să accepte și să recunoască faptul că al lor copil este special, iar acesta este unul dintre motivele pentru care lucrurile se mișcă atât de greu…

Pe de altă parte, cadrele didactice nu sunt îndeajuns pregătite pentru această abordare și de cele mai multe ori acțiunile noastre se bazează pe experimentare, pe încercări… pe explorarea de noi practici la clasă…. NU-ți spune nimeni cum să te comporți cu un copil de clasă pregătitoare, care începe să țipe, să izbească, sau fuge din clasă… și ești pus în situația dificilă de a merge după el și de a-i lăsa pe ceilalți douăzeci de copii nesupravegheați….

NU-ți spune nimeni cum să te comporți într-o clasă de gimnaziu, în care ai un copil cu foarte multă energie, care permanent are cu totul alt centru de interes și un alt copil cu autism, care la un moment dat este deranjat de gălăgia celuilalt, sau se plictisește și nu mai comunică, sau nu mai are nici el răbdare și răbufnește… timp în care tu trebuie să parcurgi cu ceilalți, programa…

Teoretic, trebuie să existe o foarte strânsă colaborare între școală, familie, comunitate,  autoritățile competente, oameni bine pregătiți pentru lucrul cu acești copii speciali.

Practic, în multe dintre școli nu există profesor intinerant, părinții nu însoțesc copilul la ore, sau dacă o fac, încearcă să instituie aceeași „ordine” ca acasă, profesorul psihopedagog își desfășoară activitatea în cinci școli, cu peste 800 de copii, iar în ziua în care este prezent în școală, nu știe de care copil să se ocupe mai întâi… iar noi ceilalți, chiar dacă ne dorim, nu avem pregătirea, structura și dotarea necesare pentru a obține rezultate în această privință.

Pentru a face față provocării legate de integrarea copiilor cu CES, trebuie ca personalul didactic din școlile de masă să fie sprijinit în activitatea la clasă, fie de alți colegi din școală care deețin experiență pe această problematică, de la cadre didactice (sau echipe de profesioniști, ONG-uri) specializate în abordarea copiilor cu CES, de la psihologi (psihopedagogi) școlari, asistenți sociali sau de la personalul medical relevant și nu în ultimul rând, de la părinți.
Ideal ar fi să existe acei profesori de educație specială, care să lucreze alături de profesorii clasei obișnuite, acordând sprijin nu doar copiilor integrați, ci și altora care întâmpină dificultăți.

Ar trebui apoi să reușim să cunoaștem fiecare copil, pentru a-i descoperi talentele și abilitățile, așa-numitele „inteligențe” și modul lor de reacție. Trebuie să ținem cont de stilul, de ritmul sau nivelul său de învățare și dezvoltare, de caracteristicile și particularitățile sale, de aptitudinile, de așteptările și experiența sa anterioară. Rolul nostru este să identificăm stilul eficient, care se potrivește cel mai bine elevului, care să-l sprijine și pe care să-l folosească.

Pe de altă parte, ar trebui să existe un bun management al clasei, referindu-ne la ergonomia clasei, în vederea unei bune relaționări între elevi, iar așezarea elevilor în bănci să  fie modificată periodic pentru a obține o mai bună socializare între elevi, iar în acest mod, elevii cu CES nu se vor simți marginalizați.

Ar trebui apoi să învățăm alături de elevii noștri, să-i responsabilizăm, în funcție de capacitățile și înclinațiile fiecăruia. Pentru a se reuși socializarea elevilor cu CES, se impune stabilirea unor reguli proprii colectivului de elevi, cadrul didactic trebuind să dea dovadă de abilitate și imaginație în acest demers.

Ambientul trebuie amenajat și dotat corespunzător, pentru a deveni factor de intervenție în procesul de învățare, pentru că acești copii au nevoie de o învățare multisenzorială explicită, care să îi facă și să se simtă în siguranță, dar și să se poată relaxa sau liniști când au nevoie.

Cadrele didactice implicate în educația incluzivă trebuie să pună accentul pe dezvoltarea de activități care presupun lucrul în echipă, cooperarea, dar și să respecte identitatea culturală a fiecărui copil în parte, monitorizând constant eficacitatea activităților de predare – învățare – evaluare la nivelul fiecarui copil, ajutându-i să-și construiască o imagine pozitivă despre sine.

Procesul de învățare într-o școală incluzivă, pentru reușită, ar trebui să vizeze:

  • un curriculum ameliorat, flexibil, dar și utilizarea unor metodologii de predare-învățare- evaluare, centrate pe elev;
  • o comunitate implicată permanent în viața școlară, specialiști, profesori de sprijin, itineranți;
  • cadre didactice formate din perspectiva valorilor educației incluzive;
  • servicii educaționale oferite conform principiului ,,resursa urmează copilul”, mobilier flexibil;
  • adulți și copii cu o atitudine îmbunătățită față de diversitatea culturală, umană și etnică dintr-o comunitate.

Cum ar putea fi sprijinit procesul de transformare a şcolilor în şcoli incluzive?

În primul rând ar fi nevoie de schimbări de principii şi valori, de atitudine, mentalitate, de practici, la nivelul managementului şcolii şi al clasei, prin dezvoltarea de competenţe pentru a transpune aceste practici în activitatea curentă, şcoala incluzivă devenind rezultatul muncii creative depuse de cadrele didactice, o școală în care cu toții trebuie să înţeleagă ce au de făcut pentru a realiza schimbarea. E foarte important ca profesorii trebuie să se simtă în siguranţă, să îşi poată asuma riscuri, să fie sprijiniţi, să se simtă confortabil cu munca pe care o depun, să își formeze și dezvolte competențe  pentru realizarea acestui proces, să colaboreze și să împărtășească.

În al doilea rând, este absolut necesară o adevărată colaborare între cadrele didactice, elevi, familiile lor și specialiști, colaborare care necesită timp, energie, mult bun simț, dăruire, altruism, bună credință. Trebuie reținut însă faptul că toți cei implicați vor avea ce învăța, vor dărui și vor primi.

Bibliografie:
1. Gherguţ, Alois – Sinteze de psihopedagogie specială. Ed. Polirom; Iaşi, 2005.
2. ORDIN Nr. 5574/7.10.2011 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea serviciilor de sprijin educaţional pentru copiii, elevii şi tinerii cu CES integraţi în învăţământul de masă.
3. ORDIN Nr.1985/Nr.1305/ Nr.5805 din 23.11.2016 privind aprobarea Metodologiei pentru evaluarea și intervenția integrată în vederea încadrării copiilor cu dizabilități în grad de handicap, a orientării școlare și profesionale a copiilor cu cerințe educaționale speciale, precum și în vederea abilitării și reabilitării copiilor cu dizabilități și/sau cerințe educaționale speciale.
4. Vrăsmaş . E., Introducere în educaţia cerinţelor speciale, București, Credis, 2004.

 

Accesări: 44

Articole asemănătoare