EDICT

Pentru o organizaţie, părţile importante ale mediului secundar pot fi grupate pe categorii: instituţiile statului, incluzând agenţiile şi legislaţiile locale, regionale şi naţionale, sistemul juridic, unităţile financiare, comunitatea “fizică” în care se găseşte fiecare şcoală, respectiv compoziţia demografică (vârste, sex, religie, rasă şi clasă socială); grupurile de interese din comunitate; mediul tehnologic, incluzând inovaţiile din predare şi cercetarea ştiinţifică; beneficiarii sistemului educaţional, precum cei care angajează absolvenţi sau incorporează noi cunoştinţe din sistemele educative, instituţiile religioase ş.a. distincţia între mediile imediate sau primare şi cele mai puţin importante sau secundare nu este întotdeauna prea clară.

Importanţa se poate schimba de-a lungul timpului, astfel că există grade diferite de importanţă pentru fiecare factor al mediului. Importanţa diferitelor componente ale mediului trebuie să fie privită aşadar ca un lucru variabil; unele sunt esenţiale pentru buna funcţionare, chiar pentru supravieţuirea organizaţiei şcolare la un moment dat; altele vor avea impact indirect asupra şcolii. Importanţa unităţilor mediului variază în funcţie de situaţia individuală a şcolii.
Schimbările organizaţionale se produc pentru a permite organizaţiei să-şi atingă scopurile mai rapid, mai economic. Organizaţiile presupun existenţa unor beneficiari (exemplu: elevii, părinţii – în cazul şcolii; pacienţii – în cazul instituţiilor medicale etc.). Schimbările organizaţionale vor fi impuse de comportamentul beneficiarilor atunci când există interesul atragerii lor (de exemplu, instituţiile comerciale), în vreme ce, în alte instituţii, beneficiarii pot influenţa doar parţial schimbările organizaţionale. Acesta din urmă este şi cazul organizaţiei şcolii unde, de exemplu, elevii nu pot influenţa schimbarea la nivel de curriculum nucleu, dar pot influenţa curriculumul opţional – cu toate implicaţiile organizatorice ale cestor schimbări (personal, bază materială etc).

Unele organizaţii îşi selecţionează beneficiarii pe criterii de vârstă (şcoala), specializare (cele profesionale), topografice (şcoala, primăriile). Alte organizaţii nu îşi selecţionează beneficiarii (instituţiile comerciale), fiind interesate în atragerea lor într-un număr cât mai mare.

PARTENERIATUL ORGANIZAŢIONAL AL ŞCOLII

Managerii şcolari care ştiu ce trebuie făcut, cunosc care sunt instituţiile ce sunt preocupate de aceleaşi probleme educative, ştiu la cine să apeleze, ştiu ce să propună, au abilitatea de a răsplăti moral realizările şi de a încuraja colaborarea efectivă, sunt mult mai capabili să îmbunătăţească parteneriatul educativ decât cei care neglijează astfel de aspecte.

În plus, trebuie reţinute câteva sugestii foarte utile pe care le face S. Iosifescu (2001): “Dincolo de eforturile pe care fiecare dintre şcoli trebuie să şi le asume pentru sensibilizarea şi atragerea partenerilor sociali, transformarea parteneriatului educaţional într-o realitate presupune adoptarea unor măsuri generale la nivelul întregului sistem de învăţământ:

• formarea personalului din învăţământ, în sensul comunicării, cooperării, parteneriatului;
• motivarea resurselor umane ale şcolii pentru dezvoltarea unor relaţii parteneriale;
• diseminarea unor informaţii relevante pentru problema parteneriatului la nivelul unităţilor de învăţământ;
• operarea unor schimbări de jure şi de facto cu privire la statutul personalului din învăţământ;
• promovarea unui cadru legislativ care să încurajeze iniţiativele şcolii şi implicarea partenerilor săi sociali;
• sensibilizarea societăţii şi a diferitelor sale segmente în raport cu problemele educaţiei şi cu semnificaţia sa.” (Iosifescu, S., 2001).

Când şcolile îi incurajează pe părinţi să se implice în educaţia copiilor lor, rezultatele pot fi foarte încurajatoare. Investigaţiile au arătat că implicarea părinţilor în educaţia copiilor, de la naştere până la terminarea şcolii, are un impact pozitiv asupra realizărilor copiilor în şcoală. Beneficiile pentru elevi sunt foarte variate: scoruri mai mari la teste, note mai bune, prezenţă mai consecventă la ore, atitudini şi comportamente pozitive, o mai bună implicare în programele educative.

Şcolile au încercat intotdeauna să-i implice pe părinţi în educaţia copiilor lor, dar, în lume, eforturile lor par să se fi intensificat în ultimii ani. Strategiile obişnuite şi vizibile sunt discuţiile dintre părinţi-profesori, şcolile deschise, asociaţii şi organizaţii părinţi-profesori şi consilii şcolare consultative. Asociaţiile şi organizaţiile părinţi-profesori variază părinţii in activităţile şcolare, pentru a aborda orice tip de problemă. În multe cazuri, eforturile asociaţiilor de strângere de bani se materializează în achiziţia de materiale didactice şi echipamente. Fondurile strânse de asociaţiile de părinţi-profesori dau posibilitatea realizării unor acţiuni educaţionale, cum ar fi excursii şcolare sau reprezentaţii teatrale.

Cercetătorii observă însă că participarea acestor asociaţii nu este aproape deloc vizibilă în dezbaterile privind finanţarea şcolară, curricula sau probleme de guvernare şcolară.

În unele şcoli, părinţii îi meditează pe elevi după orele de şcoală, servesc ca asistenţi în clase, participă la discuţiile cu profesorii de după-amiază, pentru a afla cum să-şi ajute mai bine copiii să reuşească în şcoală, şi organizează acţiuni educative speciale. În România, în cadrul a diferite programe sau proiecte de asistenţă şocială, s-au constituit asociaţii voluntare care îşi propun să acţioneze în mai multe direcţii pentru sprijinirea şcolilor: asigurarea bazei materiale şi a mijloacelor de învăţământ necesare, acordarea de suport social copiilor săraci din familii defavorizate, educaţia / autoeducaţia părinţilor, atragerea sprijinului unor asociaţii non-guvernamentale, prestarea unor servicii pentru instituţiile de învăţământ. “Există centre (Cluj, Oradea, Timişoara) cu programe destinate copiilor cu nevoi speciale şi / sau acelor copii care provin din familii defavorizate, în asociaţii cu organizaţii non-guvernamentale şi confesionale (…). Putem aminti şi iniţiative prin care asociaţiile de părinţi sprijină familii cu mulţi copii (de exemplu, proiectul Jibou-Sălaj)” (ANGHEL, F., 1998).

Ballantine, J. (1993) oferă următoarele sugestii practice pentru a-i încuraja pe părinţi să se implice în activităţile şcolii, în condiţiile în care unii părinţi poate că nu au avut ei înşisi experienţe şcolare pozitive:

• să se organizeze seminarii sponsorizate de şcoală despre cum să-ţi ajuţi copiii la teme;
• să se trimită note zilnice părinţilor în care să fie sfătuiţi cum să-şi ajute copiii din punct de vedere şcolar;
• să se trimită părinţilor scrisori de încurajare pentru performanţele elevului sau şi aprecieri pentru participarea la programe şcolare. Aceste scrisori să fie scrise pe înţelesul părinţilor;
• părinţii să fie implicaţi în planificarea activităţilor şcolare;
• să fie invitaţi părinţii care aparţin unor diverse etnii şi culturi să-şi prezinte tradiţiile şi vestigiile culturale în faţa elevilor şcolii;
• clasele să fie decorate cu obiecte din cultura mediilor de provenienţă a elevilor.

Implicarea părinţilor joacă un rol important în eforturile de reorganizare a şcolilor, mai ales prin participarea lor în consiliile de administrare. Acest tip de participare este bazat pe trei idei larg acceptate: în primul rând, oficialităţile publice pot să fie trase la răspundere, în al doilea rând, părinţii au acordat şcolilor dreptul de a acţiona în numele lor (in loco parentis) şi, în sfârşit, părinţii au dreptul şi responsabilitatea de a-şi organiza şi expune ideile lor cu privire la educaţie.

Oferirea de servicii pentru familii prin intermediul şcolilor reprezintă o altă strategie de sprijinire şi, totodată, de atragere a părinţilor defavorizaţi social-economic să participe la viaţa şcolii în care învaţă copiii lor. Pe măsură ce bugetele şcolilor s-au micşorat în ultimul deceniu, în lume, unele agenţii pentru sănătate şi servicii sociale au început să colaboreze cu şcolile pentru a crea o servire unică în aşa-zisele şcoli de servicii complete. Aceste şcoli oferă multiple servicii pentru copii şi familiile lor. Centrele de sănătate de pe lângă şcoli oferă servicii precum examinările de sănătate, consiliere în privinţa greutăţii şi medicamentaţiei, tratamentul bolilor şi a altor leziuni uşoare şi testarea pentru sarcină şi alte boli cu transmitere sexuală. Succesul acestora şi a altora depinde de mai mulţi oameni.

Profesorii, familiile, administratorii, furnizorii de servicii sociale şi medicale trebuie să colaboreze pentru a maximiza avantajele tuturor acestor eforturi. Când fac acest lucru, cresc şansele copiilor de a trăi şi învăţa într-un mediu sănătos.

Unul dintre principiile de bază ale parteneriatului trebuie să fie acela potrivit căruia trebuinţele educative ale elevilor reprezintă centrul de interes al oricărui parteneriat educaţional. Parteneriatul cu agenţii economici locali presupune din partea şcolilor o deosebită grijă în asigurarea unor condiţii prealabile ale colaborării (S. Iosifescu, 2001):

• stabilirea priorităţilor pe care şcoala doreşte să le acopere prin intermediul parteneriatului;
• identificarea agenţilor economici cu valoare de parteneri potenţiali ai şcolii;
• negocierea finalităţilor comune care pot sta la baza parteneriatului;
• clarificarea condiţiilor concrete pentru derularea efectivă a parteneriatului;
• conceperea şi valorificarea unor activităţi / proiecte în regim de parteneriat.

Implicarea întregii comunităţi presupune o bună comunicare, sincronizare flexibilă, o abordare mai puţin oficială şi ajutor practic. Acestea vor ajuta toţi părinţii şi profesorii să lucreze mai bine împreună. Dacă angajaţi un mediator şcolar, acesta poate fi un instrument cheie în abordarea familiilor defavorizate. De exemplu, el îi poate ajuta să contacteze alte instituţii care pot fi capabile să le rezolve problemele familiale.

Bibliografie:
1. Băran, Pescaru, 2004, Adina – Parteneriat în educaţie Familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis Print, Bucureşti
2. Boboc, I., 2002, Psihosociologia organizaţiilor şcolare şi managementul educaţional, EDP, Bucureşti
3. Bunescu, Gheorghe – Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html
4. Cristea, Sorin – Dicţionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera Educaţional, Chişinău, 2002 Isopescu, V., Raduleac, E.