Rolul profesorului itinerant și de sprijin între ideal și realitate: lipsa spațiului, lipsa resurselor, dar nu a vocației

În discursurile despre educație incluzivă, profesorul itinerant si de sprijin este deseori prezentat ca un pilon principal în integrarea elevilor cu cerințe educaționale speciale (CES) în școala de masă. Însă între politicile educaționale și realitatea din teren se deschide un decalaj major, vizibil mai ales prin lipsa resurselor, a spațiului fizic și a unei înțelegeri clare a rolului nostru în colectivele școlare. Cu toate acestea, vocația nu lipsește. Ea devine uneori singura resursă constantă și sursa de reziliență în fața unui sistem adesea nepregătit pentru adevărata incluziune.

Idealul: un partener educațional integrat

Conform metodologiilor și legislației actuale, profesorul de sprijin ar trebui să colaboreze strâns cu învățătorul/ profesorul de la clasă, adapteze conținuturile curriculare la nivelul elevului cu CES, sa ofere sesiuni individuale de sprijin educațional într-un spațiu dedicat, si as putea continua. Această viziune este una valoroasă, dar din păcate, de multe ori, rămâne doar o proiecție teoretică.

Realitatea: în picioare sau poate o sală liberă

În multe școli din România, profesorul itinerant si de sprijin nu are un birou, un dulap, un spațiu propriu. De cele mai multe ori, ne desfășurăm activitățile de suport educațional în picioare, sprijinindu-ne de colțul catedrei unui alt profesor, într-un colț de clasă, în timp ce restul colectivului își desfășoară activitatea. Lipsa intimității și a unui mediu calm face aproape imposibilă aplicarea strategiilor individualizate.

În unele cazuri, ajungem să improvizăm spații în bibliotecă, pe hol, în cancelarie, sau, cu bunăvoința colegilor, în alte săli libere – dacă există. Lucrăm „printre picături”,  cat să nu perturbăm ritmul clasei, dar nici să neglijăm nevoile reale ale elevului sprijinit.

Lipsa de resurse didactice personalizate

Mulți profesori de sprijin își confecționează materialele didactice acasă, folosind resurse proprii, imprimante personale sau achiziționând jocuri educative. Adaptarea unui simplu text pentru un elev cu dislexie sau ADHD presupune muncă, creativitate, dar mai ales timp.

Neclaritatea rolului în colectivul școlii

Una dintre cele mai mari provocări este percepția colegilor și a conducerii școlii. De multe ori, profesorul itinerant si de sprijin este văzut ca „un ajutor suplimentar”, „cineva care vine din afară”, nu ca parte a echipei educaționale. Acest lucru duce la o comunicare superficială și la un acces limitat la deciziile care privesc direct elevul cu CES.

Dar nu ne lipsește vocația

Cu toate obstacolele, profesorii itineranti si de sprijin continuă să își facă treaba cu dedicare. Pentru că dincolo de lipsuri, vedem chipuri de copii care înfloresc atunci când sunt înțeleși. Vedem progres acolo unde alții văd stagnare. Vedem potențial chiar și în elevi cu diagnostice severe, pentru că lucrăm cu sufletul, nu doar cu testele standardizate.

Profesorul itinerant si de sprijin nu este un salvator, dar este un liant. Între elev și curriculum, între familie și școală, între ce este și ce ar putea fi. Pentru ca idealul educației incluzive să devină realitate, este nevoie de mai mult decât voință individuală – e nevoie de recunoaștere instituțională, de spații dedicate, de echipă, de formare și de sprijin real.

Dar până atunci, continuăm. Cu pasiune. Cu empatie. Și cu credința că ceea ce facem contează.

 

prof. Vanesa Cristiana Gheorghe

Școala Specială Nr. 2 (Bucureşti), România
Profil iTeach: iteach.ro/profesor/vanesa.gheorghe